Eden-ul din Rîmnic

Eden-ul din Rîmnic   Despre municipiul Rîmnicu Sărat aflăm că are o populaţie de 38.805 locuitori (2002). Cea mai veche menţiune documentară despre el descoperită pînă acum datează din 8 septembrie 1439 – „un privilegiu comercial acordat de domnitorul muntean Vlad Dracul negustorilor poloni, ruşi şi moldoveni…“ (Wikipedia). Ca oraş apare pentru prima dată atestat în 1574.

Oraşul are un muzeu cu de toate, printre care şi o colecţie de fluturi exotici. Cîteva biserici vechi (dintre ele, Sfînta Paraschiva din secolul al XV-lea şi Adormirea Maicii Domnului din vremea lui Constantin Brâncoveanu). Şi un bust al lui Vlahuţă.
În centru – o alee pietonală, cu multe bănci şi magazine. La periferie, cîteva restaurante al căror interior seamănă cu cel al unor bufete de gară: mesele şi feţele lor au ceva care te îndeamnă să mănînci repede şi să pleci. Într-unul dintre ele, la etaj, pe peretele separeului, sînt lipiţi doi maci mari şi mulţi (iarăşi!) fluturi. Abţibilduri în stil frigider.

Tot Rîmnicu Sărat are şi motelul Eden. Micul lor Eden local – 13 camere duble.
Motelul este un exemplu relevant de paradis neaoş: un loc în care strălucirile se „îmbină armonios“ cu moravurile neaoşe. În linii mari – nimic de reproşat. Camerele sînt chiar confortabile, într-un stil – să-i zicem – clasic. Dar dotate cu aer condiţionat, frigider şi… plasme spre uriaşe. Căldura merge, uşa se încuie şi sînt pahare, săpunuri şi şampoane. Există chiar şi foehn. Doar că pe uşa de la baie e un anunţ cam acru şi uşor analfabet: „În atenţia celor care sau cazat aici…“. Pe lîngă nuanţa ţîfnoasă mi se pare că mai apare şi un „închide-ţi“…

Ce şi-ar putea dori mai mult românul mediu, trăitor pe jumătate în socialismul multilateral dezvoltat? Poate doar un restaurant ca lumea. Cel al motelului e mai mult de atît: e sclipitor şi „clinchetitor“ la propriu. Pe mese sînt atîtea pahare cîte nu am văzut nici în bucătăria mea mediocră. Un vecin de masă expert mi-a spus că sînt dintr-o sticlă de calitate bună. Mie, una, îmi aduc aminte de serviciile afişate la Sarra Blu, care mereu mi se par doar de decor. Clou-ul respectivelor pahare nu e doar provenineţa lor, ci şi aranjamentul: şi anume, graţiosul şi înaltul pahar de vin roşu stă plăcut culcat şi sprijinit de cel gros şi scund destinat tăriei. Şi înconjurat de altele pentru şampanie, apă, vin alb. Şerveţelele sînt tivite cu un soi de dantelă, iar tacîmurile sînt şi ele trecute printr-un mic rotocol din aceeaşi dantelă.

Cînd te aşezi, ai voie să le mişti. De fapt, chiar chelnerul vine şi-ţi mai ia din ele, toată povestea intrînd, voluntar sau nu, într-un soi de happening. Meniul care ţi se aduce e la fel de impresionant precum paharele: conţine, printre altele, raţă afumată şi diverse combinaţii de fructe de mare. Cochilii Saint Jacques şi piersici caramelizate la desert. Nu contează că ciupercile porcine nu sînt chiar porcine. Bolurile de salată, în schimb, sînt asimetrice, iar muzica – o selecţie a celor mai reuşite melodii lente din anii ’80 şi ’90.


Un adevărat Eden, aţi spune. Şi chiar spunem, pentru că motelul nu e deloc tipic pentru ce am întîlnit, în general, în provinicia românească. Personalul se străduieşte, şi el, să fie la înălţime. Femeia de serviciu îşi cere scuze că a întîrziat, dar face tacticos curat cu tine în cameră, în ziua sosirii. În dimineaţa plecării, după 10, insistă – politicos – cu întrebarea „Aţi eliberat?“. Dacă vrei să comanzi ceva ce iese din tipic, şi anume un soi de auto room service, poţi întîmpina greutăţi: în cazul în care ceri un pahar de lapte, chelnerii sînt depăşiţi şi se ceartă între ei. Din principiu, laptele nu poate fi decît ceva mic, în cutii de plastic. Pînă la urmă, lucrurile se rezolvă. Un chelner amabil pune laptele nonconformist într-o cană de ceai şi o porneşte în urma ta pe scări, cu tava. Ceea ce, trebuie să recunosc, îţi dă adevărata măsură a importanţei tale…