Eficienţe şi aparenţe

Din ultimele călătorii prin ţară am tras, în principiu, două concluzii: că ai noştri conaţionali pot, dacă vor, să fie multilaterali şi prea eficienţi; şi că aparenţele înşeală în modul cel mai umilitor pentru oamenii ce se cred luminaţi, dar, de fapt, se bălăcesc într-o mulţime de prejudecăţi… Scena 1 se petrece într-o comună prosperă de pe lîngă Constanţa. M-am suit în tren şi am pornit spre "destinaţie" " cuvînt pompos, dar memorabil dintr-o poezie de-a copilului meu de cînd era mai mic, despre trenuri cred, pentru că rima cu "La cinci fix sîntem în staţie". Povestea cu "fix"-ul nu mai e valabilă la trenurile neaoşe, decît uneori: al nostru a plecat cu 40 de minute întîrziere. Pînă la urmă, era şi normal, pentru că nu se forma din Bucureşti, ci tocmai din Oradea, străbătînd toată ţara. Cele directe Bucureşti-Constanţa s-au desfiinţat, la fel cu Intercity-urile şi rapidele, pentru că... nu mai e vacanţă. În tren, în aceeaşi binecunoscută tradiţie CFR, toţi pasagerii de clasa I au fost înghesuiţi într-un singur vagon. Pentru siguranţă şi socializare, pare-se. Pînă a plecat trenul, cînd toţi s-au împrăştiat în compartimentele goale din jur. Ajunşi " mă repet " la destinaţie, am găsit cu greu pensiunea: e drept că pe undeva, pe respectiva clădire, proaspăt zugrăvită în culorile tari la modă (?) scria şi cazare. Pe lîngă aceasta însă, mai erau şi alte inscripţii, toate funcţionale: Termopane, Vulcanizare, Magazin Mixt, Notariat… Părea un loc cu adevărat al zilelor noastre multifuncţionale şi eficiente. Am fost cazaţi: camerele erau curate, dar mici şi aseptice, cu uşi, albe, de termopane (vezi firma de la intrare), care te trimiteau, fără să vrei, la ideea de spital sau toaletă. Sala de mese era tot mică, roză şi întunecoasă. Ceva în ea te făcea să nu-ţi priască mîncarea, altfel, gustoasă. La un moment dat, s-a aşezat lîngă noi (colega mea Stela Giurgeanu şi cu mine) gazda: varianta feminină. Ne-a povestit, practic, direct şi fără introduceri, viaţa ei; era în spiritul localităţii (una în care cu toţii se plîngeau că nu au timp, nici de o cafea, şi chiar nu aveau): se scula, zilnic, de la 5 dimineaţa şi se culca la 12 noaptea. Avea de aprovizionat vreo patru magazine, pe lîngă pensiune… Bărbatul ei ne-a confirmat că nu fuseseră în vacanţă… niciodată. I-am apreciat, cu adevărat, pentru munca lor. Erau (şi sînt) nişte oameni care reuşiseră prin propriile puteri şi care nu îşi păcăleau clienţii (dimpotrivă, preţurile erau joase şi negociabile). Dar lipsea ceva în stabilimentul lor: atmosfera. Totul era prea eficient, dar, cumva, ca un decor de teatru în spatele căruia… nu se ascundea nimic. În tren, la întoarcere, am nimerit, cel puţin la început, într-un compartiment gol. La prima staţie s-a urcat însă încă un călător: un tip mic de înălţime, dar destul de solid, îmbrăcat în negru din cap pînă-n picioare, cu un lanţ gros la gît şi cu laptop. Însoţit de o uriaşă valiză pe roţi. Cînd a păşit în compartiment, a spus nonşalant: "Nu vă ridicaţi (noi ocupam, neregulamentar, şi alte locuri decît ale noastre). Toate astea patru sînt ale mele". Replica în cauză ne-a stîrnit un sentiment de teamă amestecat cu admiraţie: ne-am gîndit că trebuie să fie un mare… mafiot, după cîte locuri avea şi cum era îmbrăcat. Ca atare, am fost foarte discrete în purtări. Pînă la un punct, cînd, după ce a venit controlorul, am avut o revelaţie: omul lucra la CFR. Era mecanic. Din vorbă în vorbă, am aflat că pasiunea lui era gătitul. Nimeni nu ştia mai bine ca el să adauge o frunză de mentă, pentru gust, în finalul vreunui fel de mîncare. Îmi dădea clasă de la o poştă, ştia reţete mai multe şi mai rafinate decît bunica mea… De asemenea, picta şi făcea colaje. Ne-am înţeles perfect pînă la sfîrşitul călătoriei. Şi ni s-a confirmat, încă o dată, locul, comun, dar adevărat cu… aparenţele înşeală.