Drumul către casă

E frig şi zăpada a acoperit totul. În casă soba duduie şi mirosul de lemn ars inundă plăcut încăperea. Tata stă lîngă sobă şi ne priveşte cum ne agităm prin odaie, punînd în valiză de toate: murături şi cîrnaţi, prăjituri şi-un litru de ţuică, brînză şi ouă, dulceaţă şi nuci. Întreabă de cîteva ori dacă nu cumva am uitat ceva: "Aţi luat şi vin că poate seara acolo după o carte, două, veţi avea şi voi chef să beţi un pahar?". "Am luat, tată, tot ce ne trebuie" - îl asigur. Dar nu crede şi mai întreabă o dată: "Hei, tu nevastă, şuncă din aia afumată din pod le-ai pus?" "Le-am pus, bărbate, nu te mai îngrijora atîta." "Da' piftie? Ai văzut ce bună mi-a ieşit anu' ăsta!" "Nu vrură să ieie că zic c-ai pus prea mult usturoi." "Oi fi greşit - se arătă împăciuitor - da' nu-i nimic, că ce-i mai bun ca o cură de usturoi la boală şi tensiune?!" Ne priveşte din nou cu tandreţe. Nici nu-i vine să creadă că a trecut timpul, că sîntem toţi "mari", că doar sărbătorile ne mai adună, că avem copii, deşi sîntem încă copii. Îşi aprinde o ţigare la gura sobei. Fumează tacticos şi ne priveşte, gîndind poate la cum au trecut anii şi cum am început să plecăm de-acasă unul cîte unul. Ne vedeam sîmbetele şi duminicile. Mama ne aştepta cu cozonaci şi sarmale, el - cu poveşti şi ţuică fiartă. Apoi am început să venim din ce în ce mai rar. De sărbători: la Paşti şi la Crăciun. Şi totul ni se părea schimbat şi altfel. Primăvara ne plimba printre florile din grădină, printre căpşunile din vie, printre copacii înfloriţi. Toamna ne poftea în pivniţă printre butoaiele cu vin, borcanele cu dulceţuri şi murături, zacuşti şi gogoşari, frumos aliniate şi citeţ etichetate, astfel încît să nu ne înşelăm cînd alegeam. Şi toate numai pentru noi. Amenajase un colţ de rai în curte, cu pruni şi meri, cu lalele şi narcise primăvara, cu crini şi cîrciumărese vara, cu crizanteme şi gutui toamna. Era acolo tot timpul o masă cu cafea aburindă sau cu vin fiert cu scorţişoară, gata oricînd să ne primească cînd am fi dorit să venim acasă. Ne aşezam la masă şi pălăvrăgeam, iar el ne privea, mîndru de copiii lui, rătăciţi prin lume, ce nu uitaseră niciodată drumul către casă. Nu spunea nimic, doar ne privea şi pe faţă i se citea mulţumirea, satisfacţia trădată de nişte ochi albaştri în care ne regăseam cu toţii. Eram acolo, era tot ce conta. Şi apoi ne răsfăţa cu bunătăţi anume păstrate pentru noi, pe care acum le scotea de prin diverse cotloane şi unghere. Nu era mare lucru: mere sau căpşuni, prune sau struguri, pepeni sau alune, imense buchete de flori. Păstrau însă atingerea timidă a dragostei lui. Cu cîteva minute înainte de plecare, o trăgea pe mama de-o parte şi-i şoptea la ureche: "Tu, să ai grijă că copiii ăştia poate n-au bani, că acolo la oraş viaţa-i mai scumpă. Vezi cît poţi să le dai". Protestam, dar el nu se lăsa înduplecat. L-am lăsat în poartă privindu-ne cum ne îndepărtăm unul cîte unul. O lacrimă îi aluneca uşor pe obraz. A şters-o în grabă, cu latul palmei, să nu care cumva să-i vedem suferinţa. Începuse să ningă şi fulgii de nea ne acopereau, încet-încet, urmele, drumul către casă. El a rămas în poartă pînă tîrziu, sperînd că poate am uitat ceva şi ne vom întoarce să ne mai vadă încă o dată chipurile. Dar n-am uitat şi am plecat pe drumurile noastre, rugîndu-ne la Dumnezeu să-l găsim acolo, în prag, aşteptîndu-ne şi de Paşti. Poate atunci am fi avut curajul să-i spunem cît de mult îl iubim. Poate...