Drum şi joc

Un drum pe jos, cel puţin prin Bucureşti, nu e de ici, de colo. Ci de-a dreptul iniţiatic. Sigur, depinde foarte mult de zona/zonele prin care îl faci şi de dispoziţia călătorului. Dar, oricum, e o experienţă de viaţă: ieşi altul, poate mai înţelept, dar cu siguranţă mai abil/agil, la sfîrşitul lui. Altfel nu supravieţuieşti. Am scris, mai demult, că umblatul prin oraşul meu, al nostru e precum o cursă cu obstacole, o tablă de joc sau un joc pe computer, gen vechiul Hercules, de pildă. E o luptă intensă, fizică, să ajungi la capătul lui: în primul rînd, nu există, decît în mică măsură şi pe alocuri, trotuare, datorită maşinilor parcate; dar şi a cîinilor care latră din curţile prin faţa cărora treci. Ceea ce nu ar fi nimic, dacă, în acelaşi oraş, poziţia lor pe tabla de joc nu ar fi… aleatorie. Ca în Jumanji (jocul din filmul cu acelaşi nume, ale cărui personaje înviau şi atacau), cîinii bucureşteni sînt unul dintre cele mai perfide elemente ale cursei: ei pot oricînd ieşi din curţile în cauză, fiind înzestraţi de către stăpînii lor cu o doză de libertate (asociată cu cea de nesimţire din partea acestora din urmă) care îi face să confunde uşor domeniul privat cu cel public. Ceea ce îi face să nu atace pe faţă, atunci cînd ajungi " să zicem " în dreptul căsuţei cu numărul 57, unde sînt trecuţi în joc, ca să te trimită două pătrăţele mai în stînga: ci practic oriunde, lipsiţi de fair play. Uneori fără cale de scăpare: cînd vine spre tine un dulău isteric, lătrînd, singura soluţie e traversarea; dar dacă acolo se nimereşte să treacă o maşină în viteză?!… Veţi spune că rămîne, oricînd, varianta cu aripioara magică a albinei sau a furnicii (zburătoare, conform lui Harap Alb…). Nu: cartea cîştigătoare este… antrenamentul. Aşa cum şi în Hercules micul bursuc prezent în joc îl pune pe marele erou să se antreneze, admonestîndu-l de fiecare dată cînd o dă în bară, tot aşa şi călătorul bucureştean trebuie să se pregătească. Dacă va face mai multe astfel de drumuri, va şti, cu timpul, să pre-vadă cîinii, cerberi sau pechinezi, de la distanţă, şi să facă un slalom echidistant printre urmaşii lui Bubico şi maşini, exact la distanţa optimă cît să scape din fiecare. Cîinilor li se adaugă elementul uman, şi el în mare parte acelaşi, dacă străbaţi zona ziua, spre prînz. Pe stradă sînt omniprezenţi cerşetorii, de diverse vîrste şi tipuri, mai mult sau mai puţin insistenţi. De la cei tăcuţi, dar exasperanţi în demnitatea lor mută (dacă nu le dai, te simţi ultimul om, ei şi-au păstrat decenţa şi tu…), pînă la puradeii milogi sau doamnele plîngăcioase care se ţin scai după tine… Cel mai interesant şi incredibil (dar adevărat…) este momentul cînd liniştea jocului e întreruptă de ceva în afara tablei obişnuite, dacă pot spune aşa, hors traseu… De pildă, acum vreo săptămînă, în plină zi, trecînd prin faţa unui bloc din zona Căii Victoriei, aproape de Sala Palatului, aud un urlet, indescifrabil. Pe stradă, puţină lume. Mă întorc şi văd un puşti de vreo 20 de ani, în gri, fugind mîncînd pămîntul. Mă gîndesc că el e agresatul, că cineva îl urmăreşte. Cînd colo, strigătele capătă contur: o voce feminină articulează "Hoţul! Prindeţi hoţul!". Nevenindu-mi, încă, să cred că mie mi se întîmplă acest lucru, îl las să treacă pe lîngă mine, fără pic de simţ civic… Apoi o văd pe doamna care iese din scara blocului: la vreo 50 de ani, civilizată şi oripilată. Ca tot românul, după necaz, stăm de vorbă: "Doamnă, a intrat cu mine şi mi-a smuls lanţul de la gît. Putea să mă şi omoare…" " povesteşte păgubaşa. Îi dau dreptate, şi întreb într-o doară: "Era din aur?". "Vai, doamnă, cum să fi fost? Gablonţ. Îl luasem de la Paris…". Nu are importanţă. Gestul contează. Drumul meu a fost palpitant şi mi-a dovedit, din păcate, un lucru: oricît te-ai antrena " cu sau fără bursuc ", elementul-surpriză va fi nelipsit. În Bucureşti. Dar eu merg înainte.