Dreptatea săracului

"Da cu tine ce-i mă?" "Ce să fie boierule, io's om năcăjit cu dajdea dă la stăpînire pă cap, cu copii mulţi şi cîte şi mai cîte. Io cu lacrimi fierbinţi mă rog, şi-n genuchi mă rog, să-mi faci dreptate boierule că io ajutor n-am de la nimeni decît de la cinstitul obraz al domniei tale şi dă la bunul Dumnezeu." În timp ce vorbea, ţăranul morfolea în mîini o căciulă neagră şi se legăna de pe un picior pă altul, privind cu umilinţă şi cu teamă în pămînt. "Eu te-am întrebat ce te aduce aici, de ce-ai venit pînă în poliţia Bucureştiului." "Io, boierule, am o judecată cu unu Danciu d'acolo dă la noi din sat dă la Ologi, că tactirul se urmează aşa: astă-vară l-am împrumutat pă Danciu ăsta c'un cal, c-avea nevoie să să ducă la oraş, să umble prin judecăţi cu Spiridon călugărul de la moşia mănăstirii că-i furase prunele dă prin livezi şi-i tăiase fînu dă pă cîmpu dă la nucul cel mare din mijlocul locului. Şi după ce l-a prins cu prunele în sac, tot călugărul a sărit la bătaie şi i-a dat c'un ciomag în cap dă l-a ologit." "Şi ce treabă ai tu cu bătaia lor?" "Io n-am boierule. Da i-am dat calu, ş'acu nu vrea să mi-l mai dea şi mi-a rămas cîmpu nearat şi nesămănat şi-mi mor copiii de foame. Că după ce a umblat pă la judecăţi, călugăru Spiridon a venit într-o noapte şi i-a călcat casa hoţeşte şi l-a chinut pă el şi pă Uţa, nevastă-sa, pînă la moarte, de au rămas acu toţi schilozi şi secaţi." "Şi de ce nu te-ai dus la ispravnicul locului, ce vii la mine cu braşoave?" "Am fost, boierule, da eu n-am rămas mulţumit pă judecata ispravnicului că el nu mi-a făcut nici o dreptate. Că zicea dumnealui ispravicu, că dă unde să-mi dea calu că dacă a murit. Da io ştiu că n-a murit boierule, ci l-a vîndut la tîrg la Buzău şi banii i-a împărţit cu zapciul dumnealui ispravnicului. Şi d-aia m-a dat afară şi mi-a zis că dă mai vin cu poveşti dă astea pă la uşile lui mă trimite la ocnă să putrezesc acolo şi să-mi rămînă copilaşii pă drumuri. Tot io, boierule? Da, io ştiu că am dreptate, că Danciu să tot laudă pîn sat că are bani şi neamuri şi nu-i voia să ştie de judecată, că el poate să cumpere pă toţi. Că în păresimile trecute, cînd fi-su, Paraschiv, a fost purtat pe la judecăţi de Lina, tot d'acolo de la noi din sat, tot ei au cîştigat ş-a rămas fata cu ponos şi în gura satului, că io ştiu că el a îmborţoşat-o, că-l vedeam noaptea cînd ieşea cu ea din pod. Acuma pornii jalbă la Măria Sa Vodă şi d-acolo mă trimiseră la Prea Sfinţia Sa Părintele Mitropolit să jur în sfînta biserică şi pă sfînta icoană că spui adevăru. Şi jurai, cum să nu jur că-i calu meu şi el mi l-a vîndut în tîrg şi-a mîncat banii cu zapciu dumnealui ispravnicului la cîrciuma unuia Grigore arbănaşu ce ţine loc deschis la marginea satului. Mi-a spus Ion al Ghinii că să lăuda că m-a înşelat cu calu şi-acu au bani să chefuiască. Şi io ce să fac, boierule, să mor de foame cu copilaşii pă uşile altora?" "Şi pă ce te încredinţezi dă spusele tale? Ai vreo dovadă? Ai venit cu mărturii ca să încredinţezi judecata sau aşa numa cu gura?" "Da venii încă de săptămîna trecută cu Lică al Manii, cu Ion Nebunul, cu Ghiţă diaconu şi cu Marin al Albului. Şi n-au mai vrut să stea, că sînt oameni cu dajdie pă cap şi mai ales acu pă vremea lucrului. Şi n-am putut să-i mai ţin." "Ş-atunci io, ce să-ţi fac? Calu ţi l-au mîncat alţii, mărturii n-ai, iar pîrîtu nu-i aici." "Ba este boierule, că venirăm amîndoi în Bucureşti, doarme la unul Sima ţigan ciocănesc ce are casă de mosafirlic pă Podul Tîrgului de Afară, iar acu aşteaptă la scară să vină neamurile să meşteşugească judecata." Deodată boierului i se urcă sîngele în obraji, se înfurie şi începu să bolborosească: "Da mai lasă-mă, omule, cu vicleşugurile şi meşteşugurile judecăţii. Da ce crezi că Vodă ne-a pus în slujbă să facem hatîrurile unora şi altora? Ce vorbă-i asta? Nici nu ştii bine ce vrei, nici nu ai mărturii şi o tot ţii cu basme". Clocotea de furie, sudoarea îi brăzda faţa ascunzîndu-se în barba neagră şi-apoi continuîndu-şi drumul pe sub giubea, mîinile îi tremurau. "Io, boierule, n-am vrut să te supăr..." "Iacătă, că m-ai supărat, că acu mi să urcă sîngele şi chem pe Sandu ursaru să-ţi înmoaie spinarea cu ceva ciomege şi să vezi apoi judecată. Hai pleacă, înainte să nu-ţi fie mai rău". Ţăranul ieşi descumpănit din sala de judecată. Se uită speriat în jur că doar-doar o cunoaşte pe cineva şi ar putea să-şi verse şi el amarul. Şi-l văzu pe unu Manu, ce-l luă în primire de cum ieşi pe uşă: "Aşa-i că nu te-ai împăcat cu boieru? Da lasă că te scot eu din încurcătură, cu cîţiva galbeni acolo, judecata e a ta". O spuse senin, că doar promisiunea o făcuse şi Danciului, şi multora.... La 1800, judecata nu este aceeaşi pentru toţi, căci boieri şi ţărani sînt personaje diferite în ierarhia socială a valorilor. Iar mita şi "voia vegheată" împart dreptatea cui vrea s-o cumpere.