Doamna Feli

Doamna Feli era prietenă cu bunicul meu, deşi mult mai tînără: el avea peste 90 şi ea peste 70. Nu era, nici pe departe, o apariţie graţioasă, armonioasă sau plăcută. De multe ori, nici măcar decentă: îmbrăcată în colanţi şi pulovere lălîi, pline de părul şi mirosul unuia dintre cei - cel puţin - 5 cîini pe care îi avea, nu-ţi făcea în nici un fel o primă impresie favorabilă. Mai ales că, nici la capitolul maniere doamna Feli nu stătea prea bine: vorbea mult şi repede, cu o doză de agresivitate şi nu se sfia să-şi spună, fără înconjur, părerile, sau să ceară ceva, cu insistenţă, cînd avea nevoie. Pe scurt, nu era un personaj prea plăcut sau un companion pe care ţi l-ai fi dorit la masă alături de oameni simandicoşi. Şi totuşi, avea un "ce" al ei, o isteţime amestecată cu imaginaţie, la care se adăuga procentul mai mult decît necesar de îndrăzneală, care o făceau un personaj. Nu dezirabil după standardele sociale obişnuite, ci mai curînd după cele literare, care scuză lipsa adaptării la norme şi încurajează pitorescul. Vorbesc la timpul trecut pentru că doamna Feli (al cărei nume, apropo, nu vine de la Felicia, cum s-ar presupune, ci, în aceeaşi cheie a neobişnuitului, de la Teofilia), nu mai e printre noi. A murit de curînd şi la înmormîntarea ei au venit destui oameni, deşi trăise singură cu cîinii ei, într-o casă cu curte care dădea spre Parcul Tineretului. M-am hotărît să scriu despre ea nu pentru că am căzut în mania necroloagelor (de fapt, e primul articol de acest fel pe care-l produc), ci pentru că o consider reprezentativă pentru o lume alături de care am trăit (măcar tangenţial cu ea, dacă nu chiar în interior): o lume a pensionarilor sau, mai bine zis, a oamenilor ieşiţi din arena socială, cu luptele şi convenţiile ei, care se străduiesc să supravieţuiască şi să rămînă normali, cu toate că societatea nu le oferă, practic, nici o şansă. Şi care, dacă au ghinionul de a fi şi singuri, fără urmaşi sau alţi membri mai tineri ai familiei cărora să le pese de ei, e un miracol că nu se ţicnesc de tot. Doamna Feli era numai parţial ţicnită. Sau, mai bine zis, avea ţicnelile ei, pînă la urmă, de supravieţuire. Una dintre ele erau numeroşii cîini, de altfel simpatici, cu care locuia, într-o dezordine completă, pentru care lua mîncare de la unii şi alţii. Dar la care ţinea şi pentru care îşi făcea probleme, cînd era plecată sau în spital. Ei au contat şi cînd s-a pus problema să vîndă tot şi să se mute la Arad unde locuiau rudele ei, sora şi nepoata. Decît să rămînă cîinii în stradă şi să-i otrăvească cineva, mai bine rămînea şi ea aici. Aşa a şi scăpat Feli de a fi şmecherită, conform schemei deja tipice pentru bătrînii singuri, de o cucoană care voia să îi cumpere casa. O a doua pasiune a eroinei noastre erau emisiunile radio, teatrul şi filmele româneşti, mondenităţile şi vedetele neaoşe. Nu-i plăcea să vadă atîţia străini la televizor, prefera să-i vadă pe actorii români ai generaţiei de aur şi filme şi piese în care aceştia au jucat. S-ar fi uitat ore întregi la televizor, dar nu avea decît aparate vechi şi stricate: o mai salva bunicul meu, care avea televizor color, deşi nu se mai putea uita la el, suferind de glaucom, şi o lăsa să i-l folosească; precum şi aparatul de radio, în faţa căruia stătea chiar noaptea tîrziu la emisiuni interactive şi nu se sfia să dea tefelon şi să-şi spună părerea. Îi plăceau mult revistele mondene, pe care mă tot ruga să i le aduc, oricît de vechi erau: şi aici avea preferinţe clare, uite, cît de frumoasă e cutare şi n-o promovează destul şi pe urîta aia o pun pe toate copertele... Pe lîngă toate acestea, avea chiar un interes cultural real, pentru că Felicia (de multe ori noi aşa îi spuneam, uitîndu-i adevăratul nume) mergea la multe spectacole de teatru, cu bilete gratuite, de la pensionari, fără să se teamă de riscurile transportului în comun pe-nserat. Pasiunile şi, ca atare, portretul doamnei Feli nu se opresc aici. Despre celelalte, într-un număr viitor.