Distracţie în disoluţie

Parcurile de distracţii rămîn unul dintre simbolurile, dar şi dintre idealurile copilăriei. Eu una eram o mare fană (şi am rămas, parţial) a Luna-Park-urilor de la mare, ca să nu mai vorbesc de Orăşelul Copiilor din Bucureşti (la Disneyland nu am ajuns încă, rămîne un deziderat). Orăşelul Copiilor a fost parcul de distracţii al copilăriei mele. A fost, dacă se poate spune aşa despre un astfel de stabiliment, o realizare comunistă, inaugurat cam odată cu Sala Polivalentă. Atunci totul părea extraordinar, de la gărgăriţele care se învîrteau săltat, pînă la falnicul Montagne russe, oribila Casă a Groazei sau Trenuleţul Copiilor, care făcea înconjurul Orăşelului. Însuşi Moş Gerilă inaugurase parcul de distracţii şi la acţiunea lui participaseră mulţi pionieri din Bucureşti, care, evident, primiseră şi cadouri. Acum, generaţia copilului meu a redescoperit Orăşelul Copiilor. Cîţiva copii din clasa lui Luca, care locuiesc în zonă, au venit în clasă şi au povestit ce grozav e, în continuare, acolo, şi ce multe lucruri poţi să faci. Aşa că am hotărît să facem o expediţie acolo, cu Luca şi încă o fetiţă. Cînd am intrat, pustiu. Un loc părăsit, departe de gloria de altădată. La început, mi s-a părut că nu merge nimic şi prima reacţie a fost să fug. Totuşi, ne-am luat inima în dinţi şi am intrat. Primul obiectiv: Casa Surprizelor sau a groazei. "Probele" de acolo au rămas aceleaşi ca în copilăria mea: butoaiele care se învîrtesc, podul care se ridică cu un crocodil de plastic dedesubt, scările care merg una în sus şi una în jos, labirintul oglinzilor şi marele tobogan-ţeavă pe care aterizezi spre ieşire. Cînd au fost concepute, în anii '80, erau de-a dreptul avangardiste. Acum sînt depăşite de Casele Groazei de la mare şi de intrarea în Castelul Bran, care au adoptat stilul, mai novator, interactiv: unul din angajaţii stabilimentului se îmbracă în schelet sau vampir şi-i aşteaptă pe doritorii de fiori la cotitură, unde-i bate pe umăr sau le face diverse feluri de Bau. Şi în Orăşelul Copiilor un angajat i-a însoţit pe copii înăuntru, dar nu ca să-i sperie, ci ca să-i ajute acolo unde lipsea cîte o treaptă sau mecanismele scîrţîiau. Angajatul de la Casa Surprizelor era unul din cei mai profesionişti, în contextul derizoriu general. Alţi păzitori de maşinuţe sau umbreluţe erau fie abţiguiţi, fie şmecheri. La ruletă, un cuplu middle-aged te îmbia să-ţi încerci norocul de mai multe ori, cu o amabilitate care degenera, pe faţă, în nesimţire. Insistau atît de vehement, ca şi cum ar fi fost o obligaţie morală. Deja distanţa de la drăgălaş la hidos se micşora sensibil: dacă aş exagera, aş spune că mă simţeam ca-n Dogville, în care atitudinea politicoasă a oamenilor era doar o aparenţă, ţinîndu-se într-un fir de aţă, gata, la cea mai mică adiere, să devină ostilă. Am rezistat eroic ispitelor deloc subtile ale celor de la ruletă care, atunci cînd am plecat fără să mai dăm încă 30.000 de lei (ăsta era preţul standard al oricărei distracţii) şi-au schimbat vădit expresia, din mieroasă prost mascată, în agresivă şi am trecut mai departe, la avionaşe. Acolo, cei doi îngrijitori (se pare că gestionarea în perechi este un obicei în Orăşel), mirosind puternic a băutură, au vrut să ne convingă şi pe noi, adulţii, să ne dăm în respectivul carusel. Au făcut-o de astă dată la modul direct, vulgar-familial: bunicii prietenei lui Luca i s-au adresat cu "mamaie" (nu există ceva ce detest mai tare în relaţiile cu vîrsta a treia) şi au considerat că o flatează, dacă o invită la o învîrteală. Am fost fermi pe poziţii şi aici, ca şi la maşinuţele care se ciocnesc, în care singurii clienţi, pe lîngă noi, erau nişte băieţi, adolescenţi întîrziaţi, cu feţe "uşor" retardate, şi un chinez care descoperea farmecele Bucureştiului. După care am fugit unde am văzut cu ochii, şi anume pe cîmpul care se întindea în faţa noastră. Ultima imagine ce ne-a rămas întipărită pe retină din acest loc al plăcerilor în disoluţie: un măgăruş ce păştea liniştit, în chiar mijlocului Orăşelului, pe un petic de iarbă.