Dintr-una într-alta

17 noiembrie 2006   Locuri comune

Undeva, într-un sat izolat de munte, mi-am făcut de lucru mai ceva decît muncile lui Hercules. Am tăiat o magazie întreagă de lemne, am dărîmat nişte foste grajduri şi coteţe şi am curăţat locul. M-am ocupat apoi de dulgherie. Singurele posturi de radio care se prind acolo, cît de cît onorabil, sînt cel public şi Info Pro. Cînd cureţi grajdurile, primul e cît se poate de potrivit. Veşnicia provincială a programelor lui îţi dă ritmul necesar pentru rînirea bălegarului uscat. De la Info Pro în schimb, îţi faci o idee despre dezvoltarea capitalismului bestial. Care-ţi dă senzaţia că mai bine să nici nu ieşi din materia aceea a grajdului care, de altfel, e oricum interminabilă. Cu sentimentele astea amestecate şi cu spinarea dureroasă de la mînuitul toporului, m-am dus la sfîrşitul zilei la noul motel din vale, la o oră de mers, acolo unde poţi să bei bere bună sau chiar vin franţuzesc. Înăuntru era chef pe cinste. O petrecere de firmă. Oameni care petreceau cu program, la comandă. Un tip slab cu ochelari tip Lennon, în tricou galben cu ceva scris pe el, se învîrtea printre mese şi se băga singur în seamă. Avea şi mustaţă (săracul). O femeie deşirată dansa desfăcîndu-se din toate încheieturile, ca şi cum ar fi fost o blană segmentată, cu tije şi şuruburi (cînd spun blană, nu mă gîndesc la animale, ci la o scîndură lată - pentru că, după cum am spus, tocmai terminasem de dulgherit). Un gen de femeie de care nu se apropia nimeni, de ruşine. Cu excepţia, pînă la urmă, a slăbănogului cu mustaţă. Care a demonstrat că poate dansa la fel de penibil. Erau şi copii care se jucau pe jos, cu păpuşi Barbie şi avînd pantofiori Chicco în picioare, sub privirile agitate ale mămicilor care nu puteau sta o clipă pe scaune. În zona lor era o atmosferă de Moş Crăciun la firma multinaţională. În partea cealaltă a sălii, un bărbat, mult mai important (genul de fost securist) decît cel cu ochelari, se urca din cînd în cînd cu o oarecare prestanţă pe un scaun, ca să le strige cîte ceva subalternilor. Pentru că, de bună seamă, nimeni altcineva nu putea fi şeful. Mesenii de acolo erau mai ţepeni şi păreau să-şi cenzureze cu atenţie gesturile şi glumele. Nu erau în largul lor. Spatele mă durea de la topor şi abia mai strîngeam pumnul. Nu mă puteam uita decît cu milă la bieţii angajaţi puşi de management să petreacă. Îmi puteam permite în acel moment să-i privesc cu ochi de ţăran, de cioban, de dulgher sau de grăjdar din profunzimile României. Artificiali. De plastic, cum spunea un prieten. Jucării ale unei organizaţii internaţionale, impersonalizată total pînă la nivelul lor. Se învîrteau permanent de la o masă la alta, în căutare de tovarăşi, de discuţii. Pe cei mai de-aproape i-am auzit vorbind, evident, despre excursiile pe care le-au făcut în străinătate. Despre cum au dat ochii cu Occidentul şi au văzut că şi acolo sînt oameni. Altfel, nu se prea lega nimic între ei, mai ales în faţa ochilor vigilenţi ai şefului. Am avut atunci revelaţia unui comunism de tip capitalist. Ca să nu zic invers. Palmele mă dureau de la zgîrieturile de cuie. În nări îmi persista încă un miros de găinaţ. Se combina cu Diorul şi Chanelul de la mămicile îngrijorate, care alergau pe lîngă masa noastră pentru a-şi păzi odraslele de cine ştie ce pericole. Chanelul măreşte productivitatea firmelor, bălegarul îngraşă păşunile. România de import şi România băştinaşă. În acel moment jucam rolul băştinaşului, dar îl ştiam foarte bine şi pe celălalt. Cale de mijloc, greu găseşti.

Mai multe