Dincolo de condiţia umană

Revolta împotriva condiţiei umane e, ar spune specialiştii în marketing-ul speciei noastre, "la pachet" cu oferta iniţială... Pentru cineva ce i se raliază necondiţionat, ca mine, nu se pun problemele motivaţiei acesteia, ci, mai curînd, ale modurilor în care ea se manifestă în fiecare epocă. Performanţele circarilor, dincolo, de multe ori, de limitele fizice evidente, sînt o formă de manifestare a acesteia, dintotdeauna. Şi coborîrea în Infern, pentru a salva o viaţă, este o variantă mitologică a revoltei amintite: un asemenea act de curaj întreprinde şi personajul interpretat de Marianne Faithfull din Irina Palm, filmul lui Sam Garbarski. La actualele Gale ale Circului Globus au fost şi numere de umplutură, în care nu am simţit spiritul frust al depăşirii apăsătoarelor limite corporale. Dar au existat unele în care revolta anterior menţionată a fost evidentă, ceea ce m-a făcut să le şi votez (la fiecare spectacol al Galelor publicul desemnează trei cîştigători pentru Marele Premiu şi celelalte distincţii care se acordă după ultimul spectacol din martie). De pildă, o trupă rusească alcătuită din trei oameni, doi bărbaţi şi o fată mică, subţire. Se numeau Rodion şi evoluau la bara rusă (o bară la fel de lată precum bîrna din gimnastică, dar mai flexibilă şi susţinută de cei doi bărbaţi). Show-ul nu era cine ştie ce pus la punct, costumele erau albe, simple, muzica nu m-a impresionat în mod special. Dar fata mică şi slabă făcea nişte tumbe formidabile în aer, după care cădea drept pe bară, fără ezitări, precum Nadia Comăneci pe vremuri, dar punîndu-şi de fiecare dată viaţa în pericol... La fel, o trupă de mongoli - Dijghiţi - călăreau în picioare, pe deasupra sau pe dedesubtul burţilor cailor, totul din mers, cu o viteză uimitoare. Erau tot mici, şi hotărîrea lui Genghis Han li se citea pe feţele încrîncenate. Iar dresorul, de astă dată român, Ştefan Pleşoianu, în cuşcă cu o şleahtă de feline albe, se tot războia, nu ştiu dacă în glumă sau în serios (acum există tot soiul de numere în care pericolul este mimat...) cu un leu alb ce părea recalcitrant. Cu calm, l-a pus la punct pînă la capăt, convieţuind stăpînit cu fiarele timp de 15 minute... În filmul lui Sam Galbarski (Belgia-Luxemburg-Marea Britanie-Germania-Franţa) o bunică se angajează într-un club erotic pentru a-şi salva nepotul (acesta era bolnav de cancer şi noul tratament descoperit costa foarte mult). Căsătorită la 17 ani, supraponderală, neieşită în lume şi neobişnuită cu surprizele acesteia (dar agreabilă şi cu ochi pătrunzători), Maggie ajunge să "presteze" cea mai de jos muncă din clubul respectiv: masturbarea manuală a clienţilor, a căror faţă nu o vedea, printr-o gaură în perete. Aceasta este coborîrea în Infern despre care vorbeam, un infern manual şi cinic. Maggie o face însă cu sîngele rece şi calmul unei gospodine britanice, fără să dramatizeze excesiv: astfel îşi cîştigă respectul (ba chiar, mai tîrziu, amorul patronului clubului, un domn pînă la urmă de treabă, de vîrsta ei), dar şi profesionalismul celei mai de jos meserii: la cabina ei e întotdeauna coadă... Urcarea la loc, în lumea medie, terestră, a oamenilor obişnuiţi îi aduce posibila însănătoşire a nepotului, care pleacă spre tratamentul salvator, dar şi propria redescoperire şi împlinire. Evident, o coborîre iniţiatică, din care eroina renaşte. Şi îşi depăşeşte propria condiţie umană, de bunică, categorie pe care o plasăm, în general, conform locurilor comune colective, într-o postură ştearsă şi casnică; dar şi pe cea a nepotului ei, căruia îi dă o şansă să revină la viaţă. Şi datorită eroinei din Irina Palm (titlul este numele ei "de scenă") limitele asociate vîrstei a treia se diminuează, lăsîndu-le şi reprezentanţilor acesteia dreptul la trăiri şi senzaţional.