Device-uri de sezon

Pentru mine, copil născut şi suficient crescut pe vremea lui Ceauşescu, orice fel de aparat, oricare maşinărie activată printr-o apăsare pe buton încă mai pare o minunăţie. Nu am uitat rîşniţa manuală din alamă, cred, a bunicului meu, pentru cafea, şi nici tocătorul de carne din metal cu manivelă. Cînd am primit, la nuntă, primul mixer producţie neaoşă, doar cu tel, nu am ştiut să-l folosesc. M-au marcat primele demonstraţii postrevoluţionare cu răzătoarea Borner, ce se întîmplau în plină stradă, undeva pe la Piaţa Unirii: aceasta nici măcar nu era mecanică, pur şi simplu, mergea mai uşor decît cele clasice şi producea felii subţiri şi de forme diverse. Însă ideea de inventivitate în domeniul gospodăresc era fascinantă în sine: oamenii se adunau ca la urs în jurul reprezentanţilor Borner, nu neapărat ca să cumpere, ci ca să poată exclama, într-un spirit decăzut galileian: "Şi totuşi se mişcă!". După răzătoarea Borner au urmat, în aceeaşi zonă, demonstraţiile cu substanţele-minune curăţătoare de covoare. Ochii fascinaţi ai viitorilor contractori de credite pentru consum, în masă, urmăreau, într-o admiraţie hipnotică, cum din gri carpeta devine albă... Toate aceste etape intermediare (dublate de persuasivul şi omniprezentul teleshopping) au fost urmate, în cele din urmă, şi de salvatoarea fază a butoanelor: blendere, shakere, mixere, storcătoare, filtre, expresoare, toastere, fripteuse au venit tare din spate, demonstrîndu-ne, concret, că vremea vechii rîşniţe a trecut categoric. Acum, să ai o bucătărie mecanizată e floare la ureche: contează cel mult cărei generaţii îi aparţin ustensilele şi dacă ai ţinut pasul cu ultimele apariţii. Nici maşina de spălat vase şi cea de făcut pîine nu mai sînt mare scofală. Maşina de făcut sarmale, prezentă la Carrefour anul acesta, ca obiect al unor demonstraţii promoţionale, a stîrnit însă comentarii. În primul rînd, a readus în vizor epoca de aur a device-urilor perfecţionate, dar care nu se declanşează prin apăsarea pe buton: foaia (de viţă sau de varză) se introduce, manual, într-un soi de şanţ din plastic; i se adaugă umplutura, apoi se trece peste ea cu un fel de capac nivelator, dus-întors şi... gata sarmaua! "Produsele finale" ies toate la fel, iar pe unul dintre site-urile de prezentare (Stefi Mobprod SRL) sînt menţionate următoarele avantaje: "dimensiune reglabilă a grosimii sarmalei, productivitate foarte mare, design deosebit, uşor de întreţinut, utilizare intuitivă". Ultima parte, cea cu "utilizarea intuitivă", este cea mai poetică şi mai ambiguă. Nu toţi cei care au luat cunoştinţă de maşina de făcut sarmale au fost seduşi de ea. Micul aparat a stîrnit chiar păreri contradictorii pe net: "Ei, şi cum vă spuneam, erau vreo 15 domniţe în jurul meu care erau uluite de această invenţie. O piţipoancă le arăta cum funcţionează. Cum? Păi, se ia una bucată frunză cu Ťunghiuţele» de 10 centimetri, se introduce, se pune compoziţia care aici era făcută numai din orez pur, apoi se trage şi gata! Bingo! Pînă şi un papagal care trage prin piaţă biletele dintr-o cutie, ca să-ţi spună viitorul, ar fi în stare să facă asta. Daar, săraca piţi avea într-un platou pe puţin 100 de sarmale pe care le făcuse să exemplifice. Sincer, îmi era milă de ea cu cîtă silă producea sarmale" (de pe blogul Hellostupid). Termenul de "piţipoancă" pare să fie definitoriu în ce priveşte utilizatoarele inadecvate nu doar ale maşinii de făcut sarmale, ci ale sarmalelor în general: fetele cu unghii excesiv de lungi nu au de ce să se implice într-o chestiune tradiţională, care tradiţională e cazul să rămînă... De altfel, această opinie conservatoare în rîndul tinerei generaţii (autoarea blogului e născută în ’91) e împărtăşită şi de alţii: tot o fată scrie că, la aparat, sarmalele ies mult prea subţiri, şi trebuie să mănînci prea multe odată... De unde deducem că nu e subiect pe lumea asta, oricît de benign şi minor ar părea, la o primă vedere, care să nu producă controverse pe teme esenţiale ale omenirii - la o a doua...