Despre oameni şi timp

Călătorind mai mult, am realizat că ceea ce noi numim timp nu numai că trece cît se poate de diferit pentru oameni diferiţi, ci şi că indivizii aparţinînd diverselor culturi îl privesc altfel. În România, imaginea pe care ţi-o dă strada, cel puţin în anumite zone periferice, este cea a oamenilor care aşteaptă ca timpul să treacă. Inşi care... stau. Pe marginea trotuarelor, în faţa magazinelor sau pur şi simplu, aşa, în picioare, adăstînd în bătaia vîntului... Sînt neadaptaţii, veţi spune, beţivii şi nebunii, o categorie marginală, care nu au putut să se prindă în hora unde joacă, frenetic, cealaltă parte a populaţiei, cea normală... Poate că "inadaptaţii" sînt cei mai sinceri în faţa timpului: cei care au capitulat din start, au renunţat fără drept de apel la ceea ce Liiceanu numeşte "sistemul de iluzii" (Uşa interzisă, Humanitas, 2007). Dar nicicum singurii care au o relaţie dificilă cu acesta: chiar cei aparent cît se poate de adaptaţi ori îl consideră maleabil, nerespectînd orele stabilite cu nonşalanţă, ori inexistent (uitînd pur şi simplu chiar de întîlniri "de afaceri", ca şi cum acestea s-ar desfăşura într-un construct temporal paralel); sau, şi acesta e cazul cel mai trist, se lasă înfrînţi de zeul perfid (nu degeaba Cronos este singurul care, în mitologie, a reuşit să-l păcălească şi să-l detroneze pe tatăl sau, Uranus...). În diversele călătorii am dat, întîmplător, peste cîteva din combinaţiile oameni-timp enunţate mai sus. În ceea ce priveşte cea dintîi categorie, a inadaptaţilor, pot cita un exemplu aparent fericit: lîngă un hotel destul de central din Paris, situat nu departe de Folies Berg