Democraţia statuilor

Fără vreo pretenţie că mă pricep la sculptură, am observat ceva diferenţe între statuile din Bucureşti şi cele de prin alte părţi. La noi sînt statui clasice, pe socluri înalte, precum cele de la Universitate, mai mult sau mai puţin ecvestre, cu mari oameni de cultură, mari români, mari voievozi. Din cînd în cînd, istoria mai dărîmă cîte o asemenea statuie care reprezintă un personaj prea apropiat de zilele noastre, căzut în dizgraţia publică şi politică. S-a întîmplat cu Stalin, s-a întîmplat cu Lenin. Se mai întîmplă ca interesele politice şi influenţele edilitare de moment să mai plimbe cîte una dintr-un loc în altul, aşa cum s-a întîmplat cu cea a lui Caragiale (de altfel, în urmă cu cîţiva ani a fost publicat în această revistă un articol extrem de amuzant despre plimbările pe care, de-a lungul anilor, statuile le-au făcut prin Bucureşti). Dar, în afară de asemenea statui clasice pe soclu, mai există şi un alt gen destul de răspîndit la noi. Mă gîndesc la cele de tipul "ţepei" din Piaţa Revoluţiei sau a "nasturelui" din Piaţa Charles de Gaulle. Forme ciudate, simboluri geniale şi greu de înţeles, botezate de şoferii de taxi cu nume cît se poate de populare, aşa încît să nu se mai simtă oamenii copleşiţi de gravitatea şi cultura înaltă înglobate în cîte aşa un monument. Parcă mulţi sculptori se cred Brâncuşi. Să mai amintesc şi figurile chinuite de prin oraş, din bronz contorsionat, oameni politici care au suferit în vremea comunismului şi care iarăşi, dacă nu-ţi creează complexe pentru că eşti tînăr şi nu mai ştii despre cine e vorba sau, pur şi simplu, nu-i mai recunoşti, îţi transmit în orice caz un sentiment de încruntare şi obligatorie nefericire. La polul opus, adică în şoseaua Ştefan cel Mare, apare simplitatea lui Patzaikin în chiloţi. Bună şi asta. Dar, am văzut la Erevan, capitală de fostă republică sovietică, pe lîngă statui de voievozi cu sabia în mînă, şi statui de oameni obişnuiţi, fără soclu. Una era chiar pe un trotuar, între două magazine, şi putea fi uşor confundată cu o persoană în carne şi oase. O prezenţă la fel de plăcută ca şi cea, de la intrarea într-un parc, a statuetei subţiri a unui băiat cu o ulcică în mînă. Într-o altă parte a lumii, la Londra, pe o stradă comercială, două personaje din bronz stau pe o bancă. Te şi sperii de ele, crezînd că sînt vii. E vorba de statuile lui Roosevelt şi Churchill care parcă stau de vorbă, în mod democratic, pe acea bancă din mijlocul unei străzi pline de lume. O altă sculptură londoneză care ilustrează cam ce vreau să spun este cea intitulată "Scriitorul" ("The Writer" de Giancarlo Neri), din parcul Hampstead. Care nu reprezintă altceva decît o masă şi un scaun, aflate pe un deal verde, departe de zgomotul străzilor. Doar că masa e cît o casă cu vreo trei etaje, iar spătarul scaunului ajunge la peste 10 metri înălţime (se văd şi din avioanele care aterizează sau decolează pe aeroporturile din apropiere). O construcţie care îi impresionează atît pe iubitorii de artă sofisticată, cît şi pe copiii mici. E vorba, care va să zică, de sculpturi limpezite de orice tulbureli, fumuri şi aiureli şi care n-au nici soclu, dar nici chiloţi.