De prin filme adunate

Am scris deja lucrurile "oficiale" despre Astra Film Sibiu 2007. Au rămas însă uluitoarele poveşti ale multora dintre filme, care îşi au rostul nu neapărat în contextul festivalului, ci într-unul mai larg, general-uman: pînă la urmă, printre rosturile documentarului se numără şi acesta - să oglindească, din perspectiva regizorului, astfel de naraţiuni... Filmul Corinei Radu, Bar de zi, tocmai asta face: este o colecţie de poveşti şi filozofii de viaţă ale unor locuitori ai Sibiului, care nu mai au altceva de făcut decît să se ducă pînă la barul din titlu şi înapoi acasă. Cum bine spune unul dintre intervievaţi, în viaţa lui nu a fost un om important, nu a făcut nimic semnificativ şi, de aceea, crede că menirea lui pe pămînt nu a fost alta decît să iasă la număr... Pînă la urmă, o astfel de filozofie existenţială e o lecţie de umilinţă pentru mulţi dintre noi, chiar dacă încă nu frecventăm cu aceeaşi osîrdie barul nostru local. O altfel de pildă într-ale umilinţei poate fi considerat şi filmul Viva Constanţa, al lui Emese Ambrus. Acesta îl are drept personaj central pe Tudor Lakatos, un profesor de origine romă de pe lîngă Baia Mare, care, în acelaşi timp, este... o variantă romano-românească a lui Elvis. Tudor se piaptănă, se îmbracă şi cîntă precum Elvis; iar echipa de filmare îl urmăreşte prin turneele lui în toată ţara. Umilinţa constă în atitudinea însăşi a Elvis-ului neaoş care, deşi vedetă, nu ezită să călătorească tot cu ieftinele trenuri româneşti (personale sau accelerate) şi să bea "Alexandrion" cu cine se nimereşte prin bufetele de gară. Frumuseţea personajului este că, atunci cînd îi vine să cînte, cîntă, fie că se află în tren, într-o bodegă, pe cîmp sau la un concert. Se pare că Tudor-Elvis este aşa în mod real, un bard înnăscut şi nepretenţios, care face lucrurile din vocaţie şi pentru plăcerea lor. Acum e în Norvegia, cu un angajament. Dacă povestea lui Elvis este senzaţională, cea a Marthei XL, din filmul polonezului Konrad Szolajski, Grasele la pat, slabele la dans, este incredibilă şi, în acelaşi timp, tipică pentru meandrele societăţii de consum şi ale culturii populare. Marta, autoarea unui site pentru persoane supraponderale, povesteşte, printre alte eroine ale filmului, propriul ei destin: grasă şi fără speranţă în oraşul natal, aceasta s-a refugiat în... Internet. Cu ajutorul acestuia şi-a găsit tot soiul de aventuri ocazionale în lumea largă. După ultima dintre ele, ceva mai de durată, Marta a rămas însărcinată. Despărţindu-se de tatăl natural al copilului, eroina noastră nu s-a lăsat, hotărîtă fiind să-şi găsească un bărbat. Salvarea a venit datorită expansiunii societăţii de consum şi a modalităţilor acesteia de a ne intoxica cu promoţiile ei: Marta a găsit, în cutia de scrisori, un pliant pentru noul supermarket ce urma să se deschidă în localitate. Pe pliant, o poză: un tip "super", supraponderal şi el... Marta l-a urmărit la supermarket, i-a pus o scrisoare printre rafturi, nu i-a spus de sarcină decît după ce s-a născut copilul... şi iată-i fericiţi împreună, şi părinţi pe deasupra. Nu toate poveştile împărtăşesc aceeaşi notă de senzaţional. Satul pierdut, în regia spaniolului Manuel Jimenez Nu