De Paşti

De Crăciun, totul e uşor: trebuie pur şi simplu să te bucuri - ai, cu prisosinţă, de ce: e o sărbătoare fericită.Bucuria ei îi tolerează şi excesele consumiste, "e voie", spiritual vorbind, să te îmbrînceşti cu vecinii la Carrefour pentru un cozonac mai bun... De Paşti, e mult mai complicat. Percepţia umană e mereu departe de semnificaţia reală a sărbătorii. E greu pentru o minte omenească să se poată bucura, direct, de binele, chiar suprem, venit după un rău foarte mare. Tendinţa generală e ca lucrurile să fie simplificate, ori albe, ori negre, mă întristez cînd omul trece prin necazuri, mă bucur cînd scapă, şi totul se termină cu bine. Or, în istoria lui Iisus, tocmai asta nu poţi face: sfîrşitul tragic e, de fapt, final fericit, dar pe nişte coordonate pe care gîndirea noastră le acceptă cu greu, pentru că îi contrazice chiar mecanismele de funcţionare. Pe tot acest fundal suprauman şi transcendent e dificil, dacă eşti capabil să conştientizezi măcar puţin din ce se întîmplă, să te înveseleşti la fel de senin la vederea iepuraşilor, ouălor şi, mai nou, a oilor de pluş. Desigur, o poţi face începînd cu Duminica Paştelui, dar în toată perioada de post şi doliu, nu e atît de simplu... Pe de o parte, spiritul omenesc de supravieţuire fericită te îndeamnă să laşi deoparte toate semnificaţiile şi să consumi ca la toate celelalte sărbători, făcîndu-ţi, încă o dată, datoria de cetăţean. Pe de alta, conştiinţa cît de cît iniţiată nu te lasă să te arunci la fel de fără griji ca altădată în vîrtejul shopping-ului. Combinaţia dintre cele două dă naştere, cel puţin în cazul unora dintre noi (chestiune de temperament...), anumitor atitudini "dintre", nici pioase, nici consumiste, mai curînd contemplative. Şi - le putem spune - romantice, dar şi conflictuale - sentimental. Probabil - o modalitate mai pămînteană de a percepe lucruri grave într-o cheie tolerabilă. În ceea ce mă priveşte, cred că sînt un bun exemplu al acestui tip de trăiri. În Săptămîna Patimilor, de pildă, mă trezesc cu aceeaşi dorinţă, implicită, de confort fizic şi spiritual. Îmi doresc aceleaşi zile fericite, în care cei din jur nu numai că se înţeleg, dar şi fac numai lucruri frumoase, de care se bucură. După care, îmi dau seama că nu e în regulă, se simte ceva diferit în aer, care face ca un mic dejun copios, celebrînd o omletă aurită cu bacon, să pară nelalocul lui. Trec la pîinea cu zacuscă, dar nu e numai atît: întregul meu sistem de viaţă, mic - hedonist, e zguduit de conştiinţa îndepărtată că lucrurile pot fi şi altfel. Grave. Serioase. Triste. Între impulsul meu natural de a pierde plăcut vremea şi semnalul că există şi lucruri care ies din acest pattern şi la care trebuie să fii atent şi responsabil, se creează un conflict inevitabil. În timpul sacrului sau măcar al ritualului, sînt lucruri pe care trebuie, pur şi simplu, să le faci. Mentalitatea mea de perpetuu greiere se pune împotriva acestora, deşi ştiu că mersul general o cere. De pildă, mă împotrivesc să vopsesc ouăle, în Joia mare, găsindu-mi tot soiul de pretexte: că plec din Bucureşti, că se găsesc gata colorate la supermarket... De fapt, roşirea lor e o acţiune minuţioasă, care solicită răbdare şi mă scoate din timpul obişnuit, grăbit, greşit; ceea ce mi-e greu să accept. La fel, mersul la biserică, măcar de Paşti, în ceasul al 12-lea: mereu intervine ceva, un amănunt care ţi se pune de-a curmezişul, ce pare deodată foarte important... De data aceasta a fost o furtună, spectaculoasă, cu vînt turbat şi crengi căzute. Mă simţeam ca în clasele mici, la meditaţii: de cîte ori mă duceam, speram să nu fie profesorul acasă... Odată ajunsă, cu chiu cu vai, la biserică (nu datorită unor încercări dramatice, ci traficului aglomerat), totul a redevenit nu idilic (cum aş spune dacă m-aş reîntoarce la judecăţile de consumator), ci normal. Nimerisem timpul care tre-buie, în cazul unei asemenea sărbători.