Datoriile săracului

Nevoile şi cheltuielile săracului nu sînt atît de mari ca la casa unui boier, dar ele există şi îl determină să se împrumute pentru a mai trece peste o iarnă, pentru a-şi mărita o fată, pentru a-şi îngropa un membru al familiei sau pur şi simplu pentru a mînca a doua zi. În sate şi tîrguri, în mahalale şi oraşe, dughenele cămătarilor sînt deschise oricui, iar săracul îşi pune amanet boarfele, petecul de pămînt, locul de sub casă, recolta neculesă încă, vinul din vie, viţelul din burta vacii, zapise fără acoperire. Deseori alişverişurile se dovedesc a fi un risc şi creditorul, chiar de ar tîrî prin judecăţi toţi clironomii, să nu aibă de unde îşi recupera banii. Ene vameşul moare la 1779, lăsîndu-şi soţia sub un munte de datorii. Nici nu se aşază bine pămîntul pe groapa răposatului că "datornicii" se reped ca uliii asupra văduvei cerînd împlinirea datoriilor, dar, surpriză, nimic de dat, nimic de vîndut, deci nimic de luat. Spăsiţi, se retrag. Singur, Stan vătaful merge pînă la Divan, insistînd pentru primirea celor 46 de taleri ce cu zapis îi împrumutase mortului cu un an în urmă. Maria văduva se apără, cu martori, că n-are de unde. Părintele vlădica Grevenos povesteşte că "mortu Ene, bărbatul pîrîtei, era foarte sărac, că în viaţă cît au trăit, trăia cu milă du pe la boieri şi la moartea lui, necum că i-au rămas nimic, ci încă cu milă l-au îngropat". Duhovnicul întăreşte zisele Prea Sfinţiei Sale adăugînd că "l-a ispovidit la moarte şi l-au întrebat că să arate cevaşi din avutul lui şi au zis că nu are ce arăta, fiindcă nimic nu rămîne, fără numai datorie multă iaste". Aşadar de unde nu este, nici dumnealui Stan nu poate cere mai mult. Săracii mor înglodaţi în datorii, dar cu speranţa că urmaşii vor recupera tot ceea ce ei puseseră amanet pentru a mai supravieţui o zi, trec toate cele în diiată şi lasă cu limbă de moarte scoaterea acestora de pe la creditori şi întregirea unui patrimoniu ce le dăduse cîndva siguranţa prosperităţii şi-i protejase de mizerie. Baba Maria, fata logofătului Radu din Bucureşti, "căzînd la multă boală şi ajungînd la slăbiciune", face catagrafia averii sale, încercînd să strîngă toate la un loc, astfel încît să nu se uite: "o păreche dă cercei cîte un picior dă balş (rubin) şi cu luminile dă zmaragd (smarald)" se afla zălogită la Gheorghe hangiul pentru 22 de taleri, o altă pereche de cercei cu luminile de bălaşuri şi cu trei picioare de mărgăritar era pusă amanet la Stamate vameşul doar pentru 6 taleri, nouă şiruri de mărgăritare le lăsase amanet lui jupîn Hristea pentru 40 de taleri. La cele 21 de pogoane de vie cu moşii şi case din dealul Săratei trebuie să renunţe, întrucît nu poate restitui Mariei pîrcălăboaia cei 200 de taleri din zapis. În preziua morţii nu are nici măcar 3 taleri şi jumătate, chiria ce-o datora părintelui "clisiarhului dă Mitropolie" în casele căruia locuia, nici 20 de taleri cît s-ar cuveni feciorului Neacşu ce-i slujise cu credinţă sau calul "vinecior" pe care i-l promisese unui alt fecior (aici cu sens de slugă) drept simbrie. Moşii şi vite, "ce s-ar găsi", urmează a acoperi pogrebania (înmormîntare), pomenirile, sărindarele, slujbele. Alte rămăşiţe se împărţesc rudelor cu rol important în comemorare, întrucît orice nepoată, chiar de ar fi primit şi o rochie ponosită, are datoria de a aprinde o lumînare în amintirea sufletului răposatei. Iordache, feciorul lui Ion Botezatul, ştie să-şi chivernisească bine averea, astfel încît are de dat, dar şi de luat. Îi este dator lui Gavrilă vornicul cu taleri 10, dar şi lui Niculai ot Gherghiţa taleri 4; lui Tănase de la prăvălia lui Pantazi nu-i poate da decît 3 taleri, oprind ceilalţi 3 taleri pentru un baston pe care acesta "i l-a petrecut" (pierdut). Are de luat 16 taleri de la Ioana cîrciumăreasa, alţi 50 de taleri de la "cumnatul Ilie", pentru că-i este rudă îl iartă; păstrează ca zălog un ceas stricat "al Batiştii ceasornicar" de la care încă aşteaptă 3 taleri; în timp ce Iteşa ovreica îi ţine în grijă 100 de taleri. Ultima dorinţă a lui Iordache este, acum la 18 mai 1726, primirea trupului lui în sfînta Mitropolie ca loc de odihnă veşnică. Regăsim, după cum se vede, personaje comune: Pantazi băcanul vinde pe datorie atît lui Iordache, cît şi boierului Grigore Filipescu; Iteşa ovreica este o cămătăreasă cunoscută şi de încredere în Bucureştiul anilor ’30, boierul împrumută bani de la ea, iar Iordache îi încredinţează economiile sale. Datoriile sînt la fel de comune, urmărindu-i pe toţi dincolo de mormînt.