Datorii şi evadări marine

Baudrillard (Societatea de consum, comunicare.ro, 2005, traducere de Alexandru Matei) mi-a confirmat o mai veche constatare: şi anume că "timpul liber" nu e, nici el, cu adevărat liber, nici măcar în vacanţe. Într-o civilizaţie a consumului, în care acesta din urmă a înlocuit, pentru o parte a populaţiei (cea pînă atunci mai puţin ocupată - femei neangajate, adolescenţi, copii, chiar vîrstnici), îndatoririle de serviciu, vacanţa devine un loc în care, dacă vrei să fii în vogă sau măcar în rîndul lumii, eşti nevoit să nu te abaţi de la ceea ce se aşteaptă de la tine, ca turist normal. De pildă, la mare trebuie să te duci la plajă, în orele admise, cu loţiunea, umbrela şi pălăria, şi să faci mereu aceleaşi gesturi, care-ţi permit, pînă la urmă, supravieţuirea fără incidente: să-ţi pui prospul, să-ţi scoţi hainele, să te ungi, să intri în apă, dar nu chiar imediat, să te ungi din nou, să bei apă; ca, în finalul a două ore de astfel de militărie de bun-simţ, să te duci în cameră, să te speli, în aşa fel încît după-amiază, iarăşi, în orele permise, să repeţi acelaşi ritual. Aceeaşi etică a datoriei, care ne împinge (pe majoritatea dintre noi) zilnic spre locul de muncă, ne ordonează şi vacanţele. Două din principiile de bază ce-l guvernează pe turistul zilelor noastre (citate şi în capitolul Turistul din volumul Omul secolului XX, coordonat de Ute Frevert, H.-G. Haupt, Polirom, 2002, traducere de Maria-Magdalena Anghelescu) sînt cel al sănătăţii şi cel al plăcerii (al treilea, cel iniţiatic, îşi are mai puţin locul în vacanţele marine, doar cu ocazia vizitelor la Acvariu, Muzeul Mării sau Muzeul arheologic din Constanţa). Baia de soare zilnică le întruneşte pe amîndouă: statul cu ţîrîita la soare ne asigură sănătate, dar şi bronzul consistent, uniform şi fără arsuri, care va stîrni admiraţia celorlalţi şi recunoaşterea vacanţei marine. Intratul în apă e, evident, şi el un tribut adus binelui nostru trupesc, dar, în acelaşi timp, şi principiului plăcerii: pe lîngă seriosul înot "în forţă", aici ai liber la bălăceli, dat cu salteaua plutitoare, jucat cu mingea... În timpul zilei, momentele cele mai de voie rămîn mesele, care, deşi şi ele reglementar incluse în program, au în subordine şi diverse modalităţi informale de eludare a planificărilor, şi, pînă la urmă, de ieşire din timp: pot fi prelungite, cu consumuri nocive, precum berea şi cafeaua, cu conversaţii aparent inutile, sau chiar prin adăstarea propriu-zisă, o frondă în sine la adresa spiritului vacanţelor responsabile. Seara aduce şi ea alte îndatoriri, de astă dată mai curînd subjugate principiului plăcerii: mersul pe faleză, sau pe corso, la parcul de distracţii, minigolf, bowling, circ, sau, pentru alte vîrste, la local, discotecă, spectacol, concert. Pe faleză sau corso eşti supus ispitelor obligatorii de vacanţă: inofensivelor kitsch-uri luminiscente, ursuleţi, ventilatoare, baghete; modei aromelor sub formă de coşuri, beţe, săculeţi; stilului artizanal, cu pălării, împletituri, dar şi reuşite jucării de lemn; suvenirurilor marine, care, acum, nu mai sînt tradiţionalii melci strînşi de pe plajele neaoşe şi lăcuiţi, ci scoici exotice aduse din mările calde; portretiştilor, care-ţi reproduc, pe îndelete, chipul, într-un stil de multe ori hiperrealist, cu o tentă, nu se ştie de ce, gravă; vehiculelor de diverse viteze, printre care bicicletele duble, scuterele sau tradiţionalii birjari. Deşi există un soi de concurenţă, nescrisă, a cumpărăturilor, obligaţiile de seară se transformă mai curînd în plăceri decît cele de zi. Ca să nu mai vorbim de parcurile de distracţii, unde nimic nu poate egala senzaţia datului în aceleaşi vechi umbreluţe din Neptun, prinse cu aceleaşi destul de ruginite cuie, care te zdrăngăne, o dată, scurt, la fiecare învîrtitură şi despre revizia cărora nu întreabă nimeni, niciodată. Am pornit de la datorii, şi valul ne-a luat şi ne-a dus la plăceri. Pînă la urmă, cu sau fără teorii turistice, e o chestie de perspectivă: familia de lîngă noi, de pe plajă, mamă, tată, doi copii şi bunică ştia să lase deoparte inhibiţiile şi să facă ce-i trecea prin cap: după ce toţi reprezentanţii ei majori au băut clasicul pahar mare, de plastic, de bere, au intrat cu toţii în apă şi au început să se stropească cu respectivele recipiente, golite, într-o veselie ce părea genuină şi neprincipială...