Cum să ai dreptate rîzînd

John Delingpole e un tip pe care mi-ar face plăcere să-l întîlnesc. I-am citit o carte intitulată Cum să ai dreptate. E un fel de dicţionar cu temele la zi de prin presa lumii, iar Delingpole îţi spune cum să ai dreptate în legătură cu aceste teme. Ca să fii de acord cu el, ar trebui să fii anti-UE, anti-francezi, anti-ecologişti, anti-nemţi, anti-vegetarieni, pro-şcoli private, pro-legalizarea drogurilor, libertarian, monarhist, anti-salvarea puilor de balenă, pro-fumat, pro-energie nucleară, anti-BBC, pro-Bush etc. etc. Nici măcar eu nu am reuşit să fiu de acord peste tot. Dar omul are un umor nebun şi am rîs cu lacrimi citindu-i dicţionarul. Consideraţi fragmentele de mai jos un cadou de Anul Nou. Elitism - eşti ţinut ostatic de terorişti. Ai prefera să fii salvat de: a) trupele speciale SAS; b) poliţia irakiană; c) o echipă aleasă la întîmplare din publicul larg - e mult mai corect, pentru că fiecare cetăţean are şansa să participe. Dacă ai ales varianta a), tocmai ai comis infracţiunea de elitism. Oamenii de stînga - sînt cool, sexy, buni la pat. Simpatizează cu cei oropsiţi, respectă muncitorii, urăsc nedreptatea, au gust la muzică, se opun violenţei. Toate astea arată cît de rigizi sînt oamenii de dreapta. Dacă doar ar dori, ar alege să fie şi ei aşa. Dar nu vor, fiindcă pentru oamenii de dreapta adevărul e mai important decît convenienţa socială. Oamenii de dreapta - au gusturi de rahat la muzică şi chiar mai rău la haine, sînt inutili la pat, sexişti şi rasişti, se masturbează cu o portocală în gură pînă aproape de autoasfixiere, nu le pasă de mediu, sînt stupizi, cruzi, corupţi, bigoţi şi adulterini. Ca un om de dreapta ce sînt, pot să spun că mare parte din toate astea sînt adevărate, mai ales chestia cu portocala. Dar nu înţeleg de ce trebuie să aibă dreapta monopol pe chestiile nasoale. De fapt, înţeleg: pentru că ideile stîngii sînt atît de nepractice, stupide şi greşite încît nu rezistă la o dezbatere de idei. În sinea lor, stîngiştii ştiu asta, aşa că trebuie să recurgă la insulte. Sărăcia - pînă acum cîteva decenii, sărăcia însemna să mănînci resturi, să trăieşti în colibe neîncălzite şi să mori ca în romanele lui Dickens. Şi nu îţi permiteai să-ţi cumperi nici alimentele de bază (brînză, pîine, porridge) definite în 1901 ca reprezentînd pragul de sărăcie. Acum ţi le poţi permite. De fapt, şi dacă ai încălzire centrală, frigider, televizor, DVD, antenă cu satelit şi o burtă de balenă, tot eşti sărac, potrivit definiţiei folosite de sociologi şi politicienii laburişti. Ca să fii considerat sărac, tot ce trebuie să faci e să cîştigi mai puţin de 60% din salariul mediu. După definiţia asta, dacă Bill Gates se mută în Anglia şi îşi ia toţi banii cu el, să vezi ce creşte rata de sărăcie! Indiferent de cît de mult am avea, chiar dacă fiecare dintre noi ar avea un Porsche şi o piscină, tot ar fi un procent dintre noi care "ar trăi în sărăcie". Regina - cu toţii am avut o fază anti-monarhistă pe la cinşpe ani: "Ce a făcut să merite atîtea privilegii? De ce se îmbracă naşpa? De ce nu e şi ea ca Lady Di? Să vină revoluţia, o punem la zid". Apoi creştem şi ne dăm seama: de fapt, e minunată. Uneşte naţiunea în vreme de criză. Şi-a sacrificat viaţa personală pentru una de veşnică datorie civică. E o stîncă de stabilitate şi demnitate într-o epocă de emoţionalism isteric. Datorită ei nu trebuie să ne gîndim la chestii constituţionale plicticoase, pentru că rolul ei e bine definit şi nimic altceva nu ar putea să meargă atît de bine. Oricine are puţin bun-simţ şi maturitate ştie toate astea. Cei care nu au sînt republicani. Londra, 20 decembrie 2007