Cum preîntîmpinăm scenariul grecesc în viitor?

Chiar în ziua în care apare Dilema veche pe piaţă, începe la Bruxelles Consiliul European de primăvară. Evident, vor discuta despre Grecia. Dacă citiţi acest text în week-end, s-ar putea să aveţi deja nişte răspunsuri, deşi nu e exclus nici să meargă înainte pe formula: sîntem alături de Grecia, dar să-şi facă singură ordine în ogradă. Dar chiar mai interesantă e discuţia privind ce s-ar putea face pentru ca scenariul grecesc să nu se mai repete.

Sînt cîteva formule discutate şi cel mai probabil nu se vor lua decizii majore la acest Consiliu, dar se va creiona încotro merge opinia majoritară. Trei idei au fost exprimate cu glas tare: formula Balladur, crearea unei Agenţii Europene pentru credit şi crearea unui Fond Monetar European. Am scris despre toate în raportul „Să nu ne fie frică de Fondul Monetar European – comentarii pe marginea Consiliului European, martie 2010“ (coautori Paul Ivan şi Mihai Panaite, e pe site-ul www.crpe.ro). Reiau aici cîteva gînduri care nu au avut loc în raport şi rezum ideile principale de acolo.

Care este problema ce se cere rezolvată? Ar fi două, cred eu. Prima: moneda comună face ca ţările europene să fie într-o relaţie de dependenţă mutuală. În acelaşi timp, dacă o ţară iese din regulile convenite la Maastricht (cele mai importante: deficit bugetar 3%, datorie publică 60% din PIB), nu există mecanisme de intervenţie. Totuşi, cei care au scris tratatul au fost încăpăţînaţi şi au prevăzut acolo o clauză de non-salvare (no bail out clause): un stat care e în pericol de insolvenţă nu poate fi salvat de celelalte. Am mai folosit aici metafora cătuşelor: este ca şi cum ai lega doi prizonieri cu cătuşe şi apoi îi pui să semneze un pact cum că în caz de cădere gravitaţia li se aplică individual. Nu merge. Indiferent de ce se va decide cu Grecia, pe viitor trebuie făcut ceva.

Despre asta vorbim acum. O soluţie a fost propusă de fostul premier francez Edouard Balladur. Fiecare guvern naţional ar urma să trimită schiţa de buget pentru a fi aprobată de către miniştrii de Finanţe din zona euro (Eurogrupul), prin majoritate simplă. E o soluţie simplă cu implicaţii majore: imaginaţi-vă cum ar fi ca Guvernul de la Bucureşti, cînd vom adera la euro, să primească aprobare de la Consiliul UE asupra schemei de venituri şi cheltuieli, înainte să meargă cu bugetul în Parlament. Două probleme apar însă aici: schema Balladur se referă doar la preîntîmpinarea scenariului grecesc, nu vine cu soluţii pentru momentul în care te apropii deja de faliment. Aşteptarea optimistă este că votul mutual asupra bugetelor naţionale va împiedica derapajele.

Totuşi, pe o asemenea prezumţie optimistă s-a bazat şi tratatul de la Maastricht: statele nu ar fi trebuit să sară de 3% deficit. Şi totuşi s-a întîmplat. Nu ar trebui să subestimăm încăpăţînarea oamenilor de a trăi pe datorie. În al doilea rînd: intrăm pe un domeniu foarte sensibil, politica bugetară este pînă la urmă domeniul suprem de manifestare a suveranităţii. Mi se poate spune: da, şi uite unde ne-a adus suveranitatea asta! Corect. Balladur nu propune un vot în Consiliu pe cum se distribuie banii, ci doar pe balanţa de plăţi: avem atîtea venituri, atît putem cheltui, cum îi distribuim e o decizie naţională. E o propunere raţională, dar cred că Europa nu e pregătită pentru aşa ceva. O a doua idee îi aparţine premierului belgian Yves Leterme: crearea unei Agenţii Europene de Credit. Asta ar însemna ca statele să nu se mai împrumute direct de pe piaţa financiară, ci respectiva agenţie să emită bonduri centralizat, la o dobîndă unică. Mi se pare o idee foarte proastă. Deşi atît de hulită, piaţa bondurilor este un mecanism onest în esenţă: statele cu finanţe sănătoase, ca Germania, se pot împrumuta la dobînzi mici, statele cu probleme se pot împrumuta la dobînzi mari. Dacă vrei dobînzi mici, atunci puneţi ordine în finanţe, astfel încît riscul pe obligaţiunile tale să fie mai mic. O agenţie care să centralizeze riscurile ar pune totul la comun: de ce s-ar mai reforma Grecia, dacă se poate împrumuta la aceeaşi dobîndă ca Germania? Şi, mai grav, pronosticul meu este că piaţa financiară ar reacţiona panicard şi invers decît speră Leterme: dobînda comună nu ar tinde spre cea mai mică, ci ar creşte pentru toţi.

În fine, soluţia care mi se pare cea mai bună este crearea unui Fond Monetar European. A fost lansată în februarie printr-un raport al Centre for European Policy Studies – „How to deal with sovereign default in Europe: Towards a Euro(pean) Monetary Fund“. La prima vedere, e uşor să spui că FME ar împrumuta defectele tuturor celorlalte variante: dacă un stat european ar fi salvat oricum de FME, atunci de ce ar mai face reforme? Iar dacă Germania nu vrea să plătească acum pentru Grecia în mod direct, atunci de ar face-o indirect pentru alţii în viitor, prin FME? Dar cei doi autori, Daniel Gros şi Thomas Mayer, vin cu soluţii inteligente la aceste obiecţii. FME ar fi finanţat nu de către toate statele membre, ci doar de către cele cu probleme. Dacă un stat sare de 3% deficit, varsă automat 1% din exces spre FME. La fel cu datoria publică: 1% din ce depăşeşte 60%. Cu alte cuvinte, cînd apar primele semne de gripare, statul cu probleme pune nişte bani deoparte pentru a-i folosi cînd situaţia devine albastră. Pare abstract, dar calculele ies: cu sumele în exces la datorie şi deficite înregistrate acum în Europa, FME ar fi fost serios capitalizat. Partea frumoasă e că logica merge şi invers: dacă statele nu calcă aceste bariere, FME nu e capitalizat, dar nici nu ar fi nevoie de intervenţia sa.

O obiecţie serioasă vine de la sceptici cum este Mihai Panaite, colegul meu şi coautor al raportului de care vă zic. Mihai zice aşa: ideea de a-i pune să plătească tocmai pe cei cu probleme nu funcţionează politic. Formal vorbind, fiecare stat care sare de 3% ar fi trebuit să plătească o amendă, conform tratatului de la Maastricht. Dar această amendă nu a fost aplicată niciodată, tocmai pentru că pare contraproductiv să iei bani de la cei care au probleme cu banii. Mihai are dreptate în principiu. Dar care este alternativa? Să plătească pentru FME cei care au finanţele în ordine? Hazardul moral s-ar prelungi, iar nemţii nu vor dori, pe bună dreptate, să facă aşa ceva. În plus, amenda de la Maastricht nu s-a aplicat niciodată pentru că trebuia o decizie politică în acest sens, dar printr-un FME sumele ar fi plătite automat, nu ar mai fi nevoie de decizii suplimentare.
 Asta în ce priveşte capitalizarea. Dar cum ar funcţiona un FME? Angela Merkel aproape a omorît ideea spunînd că ar fi nevoie de schimbarea Tratatului pentru crearea FME. Obiecţia din spatele acestei declaraţii este următoarea: dacă am avea FME, ar trebui să renunţăm la acea clauză de non-slavare. Pare logic, dar nu este. Gros şi Mayer au prevăzut această critică şi i-au răspuns anticipat şi inteligent. Ei spun aşa: clauza aceasta este o ficţiune în acest moment, nu este aplicată. Guvernele europene încurajează Grecia să facă reforme, dar toată lumea se aşteaptă ca, în cazul în care problema se agravează, să fie salvată cumva. Deci, clauza este ignorată. Dar ea ar putea funcţiona prin FME: urmînd modelul de lucru al FMI, omologul european ar urmări performanţele unei ţări, iar dacă situaţia devine fără ieşire, FME poate organiza ieşirea organizată şi programată a acelei ţări din zona euro. Fiind organizată şi programată, renunţarea la euro ar limita pagubele asupra monedei comune. Ţara respectivă ar reveni la vechea monedă naţională, pe care ar putea să o devalorizeze la liber, populaţia ar plăti astfel indirect pentru ca statul să-şi revină financiar şi s-ar putea reîntoarce la euro în viitor.

Foarte probabil că, dacă nu se ia o decizie fermă în această săptămînă, Grecia va apela la FMI pe termen scurt. Totuşi, spun Gros şi Mayer, nu este o soluţie pe termen lung: Grecia rămîne cu euro, ia bani de la FMI, dar dacă nu există voinţă internă pentru reforme, poate pur şi simplu să denunţe acordul cu FMI. Şi ne întoarcem la momentul actual: Grecia are moneda euro, dar nu are bani, deci o salvăm sau nu?

M-am luat cu vorba şi am uitat să vă zic de ce se numeşte raportul nostru „Să nu ne fie frică de Fondul Monetar European“. Ştiţi ce? Nici nu vă zic. Vă dau numai un indiciu: am făcut noi un grafic din care rezultă că acordurile cu FMI au fost principala frînă împotriva cheltuielilor publice necontrolate în România. Deci FMI în ceafă plus mecanismele de intervenţie la UE ar compensa deficitul intern de responsabilitate fiscală? Ştiu că intuiţi restul, dar nu strică să citiţi întreaga argumentaţie.