Cultul muncii de trei lei

S-a tot discutat că la noi, românii, cultura muncii nu se prea conturează. Există, şi aici, workaholici, oameni preocupaţi excesiv sau numai de carieră, dar, conform opiniei publice off the record, nu e ceva serios, nu se compară cu ce se întîmplă în Europa de Vest sau în SUA. Dacă eşti turist român, pe Valea Prahovei, constaţi însă altceva: conaţionalii noştri sînt interesaţi de locul de muncă şi de relaţiile cu şeful. Pergamentele de 3 lei (la propriu) ce se vînd la tarabe se pare că au înlocuit, mai nou, divagaţiile sexy cu unele legate de cultura organizaţională. Printre altele, poţi cumpăra "Reguli la locul de muncă", "Regulament de ordine interioară" (care nu e nicidecum un ghid de autodesăvîrşire spirituală personală, ci un îndreptar al relaţiilor cu... şeful) şi "De ce e mai bine la puşcărie decît la locul de muncă". Conţinutul celor trei pergamente (sînt scrise pe o hîrtie mai groasă, rulată pe nişte beţe şi cu posibilitatea de a fi agăţate) este uşor de intuit: o băşcălie a cultului muncii în stilul şi limbajul bancurilor de almanah de altădată. O înţelepciune la îndemînă fragmentată în maxime şi proverbe al căror sens e, în general, reversat, într-o cheie ironic-sentenţioasă. Pentru că ele rămîn categorice: deşi par să nu ia nimic în serios şi să adopte un ton şugubăţ, în realitate modul în care sînt formulate te face să le percepi ca pe nişte afirmaţii sau îndemnuri fără drept de apel. Căci acestea sînt cele două categorii din care maximele de pergament fac parte: "Ce poţi face azi nu lăsa pe mîine, mai bine lasă pe poimîine, poate atunci nu va mai fi nevoie". Cine e acel generic "tu", subiect inclus presupus? Mic funcţionar, eventual al unei multinaţionale, care, cel puţin în viziunea scriitorului de sentinţe, o lălăie zece ore într-un birou, la un computer... Dacă tot eşti (acest "tu" generic) obligat să stai acolo, măcar să te salvezi psihologic: să nu te laşi umilit şi exploatat, să nu faci mai mult decît ţi se cere, să nu fii un fraier dedicat "pe bune" muncii tale, ci un şmecher capabil să se descurce, să-şi perie şeful pe faţă şi, în mod real, să-l tragă în piept cît poate. Un soi de Lache şi Mache ai zilelor noastre, agenţi de vînzări sau assistant manager-i în loc de, pur şi simplu, funcţionari: "Cine lucrează la noi mult, acela departe nu ajunge"; "Un lucru important poate aştepta şi 30 de zile, poate între timp se rezolvă de la sine"; "În timpul muncii nu trebuie să te grăbeşti, deoarece unii uită că ai lucrat". Viziunea hard, uşor stîngistă a problemei o oferă un alt pergament " "De ce e mai bine la puşcărie decît la locul de muncă?". Această anti-utopie de tarabă are chiar accente tragice şi un oarece sîmbure de adevăr: "La puşcărie, majoritatea timpului îl petreci într-o celulă de 8 pe 10 m. La locul de muncă, majoritatea timpului îl petreci într-o gaură de 6 metri pe 8; La puşcărie, primeşti mîncare de trei ori pe zi. La locul de muncă ai o singură pauză de masă, şi mai şi plăteşti mîncarea; La puşcărie sînt gardieni, adesea sadici şi nebuni. La locul de muncă, aceştia se numesc manageri". Singura soluţie să rezişti, pentru tine, insectă fără de speranţă a culturii organizaţionale, este, conform pergamentelor, să-ţi linguşeşti şeful. Evident, fără să crezi în atotputernicia lui, ci pur şi simplu de dragul propriului confort: "Şeful are întotdeauna dreptate; Subalternul este dator să facă eforturi fizice şi intelectuale să pară mai prost decît şeful; La şef se intră cu păreri personale şi se iese cu părerile lui; Dacă îţi critici şeful, îţi critici norocul". Cu o asemenea filozofie vremurile "de aur", ale epocii comuniste în care trăgeam mîţa de coadă şi ne jucam de-a planurile cincinale par să se fi păstrat, măcar în spirit. Contextul, doar, diferă, dar se pare că deosebirile nu sînt esenţiale. Cît priveşte autorul (sau autorii) filozofiilor în cauză, rămîn anonimi...