Cu puşca prin mahala...
De la o vreme, popa Tatu şi vecina Păuna sînt duşmani de moarte. La început s-au certat din nimic, un copil al lui ţinuse drumul unui copil al ei şi s-au înghiontit la joacă pînă cînd şi-au spart capetele. Apoi s-au luat la ceartă pentru o palmă de loc ce au la cîmp: el că are mai mult, ea că de ce cu de la sine putere popa a schimbat hotarele şi-a tăiat cireşul ce din strămoşi le ţinuse umbră vara la culesul grîului. De atunci, au prins urîciune unul asupra altuia, nici să se vază în ochi. Cum se zăreau printre uluci, cum se ponosluiau şi se categoriseau cu vorbe proaste şi cu ponosuri, de se mirau mahalagiii de atîta necinste. Doar ieşea Păuna din casă, că popa Tatu din curte începea să-i strige: "Ovreico!", "Curvo!", "Foarţă de muiere ce eşti!", "De beţivă ce eşti, te lasă bărbatul". Iute la fire, Păuna îi răspundea pe dată, făcîndu-l "paciaură", "beţiv" şi "pezevenghi". La auzul acestora, popa se supără şi mai tare şi se lăudă că el îi ştie pe toţi şi are bani şi oricînd poate chema straja s-o ridice şi s-o bage la gros, s-o bată la scară. Dar în ziua aceea, cearta s-a stins aici şi fiecare şi-a văzut de ale sale, bombănind pe înserat în propriile curţi. A doua zi însă, cînd popa Tatu se întorcea de la ale sale treburi, a zărit-o pe Păuna printre vecinele din mijlocul uliţei, clevetind de una, de alta. Deodată i s-a urcat sîngele la cap, s-a înroşit, s-a înfuriat şi gîlceava a reînceput. S-a repezit în ea şi a început să-i care la pumni şi s-o înjure şi s-o ocărască. Vecinele speriate au început să strige de pe margine: "Las-o părinte, că nu-i vinovată nimic", "Mai încet, părinte, c-o omori şi-i păcat". Doar Tiţa şi fii-sa s-au repezit în chica părintelui, sperînd să-i potolească furia. Popa şi-a abandonat victima şi, cu pumni şi picioare le-a rupt hainele, le-a învineţit braţele, ochii, obrajii. Au sărit vecinii de prin curţi, cîrciumarul din cîrciumă, Ghiţă negustorul din prăvălie, de le-a scos pe bietele femei din mîinile lui. Licsandru a încercat să medieze conflictul dintre popă şi nevastă, cerînd şi unuia, şi altuia să se poarte cuviincios că sînt vecini mahalagii şi rîde lumea, dar cînd popa i-a strigat şi lui "ovreiule!", s-a iuţit repede şi mai-mai să sară gardul şi să se ia la bătaie. Popa nu s-a lăsat şi s-a apucat să semene dihonii, înşirîndu-i bărbatului toate grozăviile, pe care Păuna le-ar face în lipsa lui, şi beţiile ce se încing în curtea lor, de l-a scos pe săracul om din minţi. O săptămînă, două, ai fi avut impresia că gîlceava s-a mai potolit şi că Tatu şi Păuna s-au împăcat cu gîndul neunirii dintre ei. Pînă într-o zi cînd, zărind-o pe copilă pe uliţă, prin dreptul porţii lui, întorcîndu-se de la fîntînă cu cofa plină cu apă, popa Tatu luă repede puşca din cui, ieşi în uliţă şi se puse "să împresoare fata", strigîndu-i că-i "foarţă ca şi mă-sa şi pezevenghi" şi alte înjurături "scîrnave şi de ruşine", ameninţînd-o că trage şi-o împuşcă. Înfricoşată, copila alergă în casă şi cu mare plîngere spuse toate cele petrecute. Altă ceartă se încinse, alte înjurături, alt scandal în uliţă. Cum cu popa nu se putea ajunge la nimic, Păuna şi Licsandru porniră jalbă la Prea Sfinţia Sa Părintele Mitropolit, să le facă dreptate pentru netraiul ce li-l pricinuieşte popa. Banii şi cunoştinţele invocate în toate certurile se dovediră a fi laude, căci, ridicat pe sus, popa Tatu se trezi direct la închisoarea protopopilor. După trei zile ieşi în faţa soborului care îl ameninţă cu pedeapsă grea, cu bătaie şi caterisire, de nu se potoleşte şi nu-şi cinsteşte vecinii şi mahalagiii. Umil, speriat, fără grai, popa ceru iertare şi-şi recunoscu toate faptele lui şi promise "să facă părăsire de toate, să-i cinstesc, să-i iubesc ca pe nişte mahalagii, să mă port cu blîndeţe şi cu evlavie către toţi, să fiu blînd cu linişte şi cu cuvînt dulce, după cinstea darului preoţiei". Da' nici ei să nu-l mai batjocorească, îndrăzni să ceară, că cearta s-a pornit şi de la ei. La fel de vinovaţi, Păuna şi Licsandru se prind că-l iartă pe popă şi că-i vor da toată cinstirea şi nu se vor mai gîlcevi. La 1800 oamenii se aprind repede, se iau la ceartă, se înjură, după care se trece şi mai repede la palme şi pumni. Pacea este mai mult impusă decît dorită, astfel încît este de ajuns un cuvînt sau un simplu gest, pentru a reaprinde furia, arţagul, gîlceava.