Cu Dacia, spre Budapesta

Pentru împătimiţii călătoriilor cu trenul, un drum pînă la Budapesta, cu CFR-ul, poate fi un adevărat regal. E adevărat că, dacă citeşti pe Internet despre trenul cu care urmează să pleci – internaţionalul Dacia, care ajunge, în final, la Viena –, voiajul capătă o pronunţată tentă horror: „Am găsit bilete la clasa I, deşi trenul era foarte aglomerat. Pe peron i-am văzut pe «băieţii veseli». Erau patru la număr. Băuţi, cu lanţuri groase de 3 cm la gît, cu beri şi votcă şi cu... un cîine. (…) Primul scandal a început cu nişte cercetaşi germani care veneau în România pentru acţiuni caritabile. Le-au ocupat locurile rezervate, i-au înjurat, i-au împins, şi-au bătut joc de uniforma lor. Al doilea scandal a izbucnit odată cu solicitarea conductoarei germane de a lăsa cîinele la bagaje. (…) A urmat o scenă de coşmar cu un scandal dur cu o familie de romi. Romii erau partea vătămată. Singura lor vină era «că mirosiţi, bă, jegoşilor!». Oamenii s-au simţit jigniţi şi de aici a ieşit o ceartă în tren finalizată cu aruncarea la propriu a familiei de romi pe peronul de la Budapesta şi vătămarea lor cu lovituri cu pumnii“ – povesteşte Ciprian Păun, fost consilier liberal de Cluj, martor ocular (

).

Aceasta este doar informaţia extremă despre trenul în cauză. Am mai găsit şi altele, mai… moderate, despre hoţii care încearcă uşile şi despre faptul că e murdar. Din păcate pentru ei şi din fericire pentru mine, călătoria mea a fost, se pare, excepţia de la regulile deja amintite: mi s-a părut cel mai… confortabil tren cu care am mers vreodată.

Compartimentele erau mai largi, aveai loc să te mişti pînă la geam sau chiuvetă. Iar controlorul – unul dintre puţinii cu adevărat politicoşi, care ne-a bătut la uşă şi ne-a prevenit că, după graniţă, pot apărea hoţii, aşa că să ne punem toate siguranţele posibile. Tot el a venit şi ne-a adus o pungă cu micul dejun pentru ziua următoare: ness, croasante, suc de portocale… La toaletă am găsit hîrtie şi săpun…

Ceea ce dovedeşte, pe lîngă faptul că am avut, probabil, noroc, că oamenii sînt diferiţi şi văd lucrurile diferit, în funcţie de cum vor să le vadă: dacă îţi place ceva şi crezi în „virtuţile“ acelui lucru – cum se întîmplă în cazul meu cu trenul – îţi vor ieşi la iveală doar părţile lui bune…

Nu rîdeţi, căci trenul poate însemna pentru pasagerii lui o grămadă de lucruri, aşa cum tot de pe Internet aflu, căutînd acelaşi expres Dacia: „Trenul, scria cîndva Foucault, este prin excelenţă un ansamblu de relaţii, fiind un obiect pe care îl traversăm şi care se află el însuşi în trecere. Dacă ţinem să precizăm această idee, ajungem să descompunem materialitatea oricărui tren în relaţiile dintre mediul interior şi exterior (vizibilitate, izolare termică), dintre pasageri (cel mai adesea cunoştinţe întîmplătoare, ale căror drumuri se întretaie doar pe durata călătoriei, chiar dacă ajung să-şi povestească întreaga viaţă), între fusuri orare (ritualul potrivirii ceasului la graniţă) şi între regimuri vamale şi de viză (cu şicanele de rigoare).“

Citatul este dintr-un mai vechi articol al Mădălinei Diaconu din

(„Convorbiri la drum de seară: Dacia Express“, din noiembrie 2008). Culmea e că articolul se referă exact la acelaşi tren, care a fost şi subiectul unui film: documentarul Dacia Express, al regizorului austriac Michael Schindegger, care se constituie tocmai din convorbiri cu călătorii acestuia.

Nu pot decît conchide cumva rotund: trenul nu ne-a dezamăgit nici la întoarcere, cînd, în ciuda faptului că vagonul de clasa I, cel mai nou şi mai scump, avea constante probleme cu încălzirea, controlorii români nu s-au supărat să-l repare de fiecare dată cînd se strica (ceea ce s-a întîmplat de cel puţin cinci ori). Şi cînd am avut parte de un vagon-restaurant demn de Orient Express-ul Agathei Christie: pe feţele de masă foarte albe, cu flori de plastic, am putut mînca un şniţel ce părea adevărat…