Criza economică explicată pentru un etatist simpatic

Dragă etatistule, frumoasă criză, nu? Ştiu, piaţa este de vină şi statul e salvarea. Piaţa vrea profituri, cu asta se ocupă ea. A riscat şi a pierdut. Trebuie pusă la punct. Totuşi, permite-mi o întrebare: cînd ai auzit ultima dată că a falimentat o bancă, înainte de actuala criză? Nu, nu vorbesc de Bancorex, Banca Populară şi alte maşini de spălat bani pentru şmecherii tranziţiei din România. Vorbesc despre sistemele bancare serioase. Deci, nu ai prea auzit. Nu ţi se pare suspect? Pentru Dumnezeu, în nici o activitate umană nu există succes permanent. În orice facem, uneori cîştigăm, alteori falimentăm. Să spunem că Gigel e un om muncitor care a strîns bani. Să mai spunem că Dinel e un patron de şaormărie care are nevoie de bani să-şi cumpere un grătar suplimentar. Gigel i-ar da bani lui Dinel cu împrumut. Dinel ar folosi banii, ar face profit şi ar înapoia cu tot cu dobîndă. Amîndoi ar fi fericiţi. Numai că în lumea reală nu merge atît de simplu. Gigel nu poate avea încredere în Dinel. Poate că şaormarul fuge cu banii sau pur şi simplu refuză să-i înapoieze. Dar apare pe fir Costel. El e bancher. El spune: Gigele, dă-mi banii tăi şi ţi-i dau cu dobîndă, Dinele, ia bani şi dă-mi-i cu dobîndă. Costel e sistemul bancar - un tip bine îmbrăcat şi nesuferit. În precapitalism, clienţii lui Costel erau cîţiva doar, ba un prinţ care avea chef de război, ba un aventurier cu dor de dus în Indii, ştii genul. Ei bine, cînd capitalismul a devenit de masă, fermierul John a vrut tractor pentru fermă cu bani împrumutaţi, apoi şi nea Mărin şi-a luat frigider cu buletinul. Înainte, cînd un Costel falimenta, cîţiva erau ruinaţi. Cu capitalismul de masă ajuns realitate, o mare parte din populaţie avea probleme. Urmau crize economice, migrări de populaţie, revolte, dictaturi, războaie, în funcţie de specificul naţional. Dar, gata, s-a terminat cu aceste nenorociri. Costel a devenit un bun public. După marea criză din anii ’30, statul a intervenit. În mod justificat, sînt de acord. Gigel care dă bani şi Dinel care îi ia nu au informaţiile necesare pentru a face diferenţa între băncile serioase şi cele neserioase. Atunci, statul trebuie să le ofere nişte garanţii. Fără încredere, nu există sistem bancar. Dar dacă piaţa e imperfectă şi statul a trebuit să intervină, ar trebui să fie răspunderea statului ce se întîmplă mai departe, nu? Adică să vorbim acum de eşecul statului, nu de eşecul pieţei. Cum explici tu existenţa şi prosperitatea unei pieţe fără falimente? Nu acesta e chiar rolul pieţei, să facă diferenţa între cei slabi şi cei puternici? Nu de asta o numim fără inimă, oarbă, bezmetică, ticăloasă? Cum de a inventat piaţa o industrie fără falimente? Dacă un magazin de şaorme ar pune un anunţ "nu servim decît clienţii care cîştigă mai mult de 500 de euro", ţi s-ar părea ciudat, nu? Exact asta fac băncile şi ni se pare atît de normal încît nici nu mai întrebăm care este logica. Logica e una etatistă: statul garantează că băncile nu dau faliment, dar le obligă să respecte anumite condiţii, să fie prudente. Deci, toată lumea cîştigă: sistemul bancar alimenteză economia cu bani, oamenii pot să dea şi să ia bani, producţia merge, statul încasează impozite. Toată lumea e fericită. Corect? Nu. Problema este că această piaţă idilică duce la un efect pervers îngrozitor: hazardul moral. Acesta se manifestă atunci cînd un individ este protejat în mod artificial de un anumit risc. Astfel, el se va comporta mai riscant. Să zicem că avem doi bancheri. Să-i numim Costel 1 şi Costel 2. Costel 1 e un om responsabil, care a fost tras de urechi cînd era mic şi a învăţat că răspunde de ce face. În consecinţă, acest Costel dă credite numai celor de la care poate lua banii înapoi şi respectă restricţiile. Costel 1 face un profit de 5%. Costel 2 e altfel de om. El nu a fost urecheat la timp pentru că metoda e demodată. În consecinţă, el crede că regulile sînt respectate numai de către fraieri, dă credite multe, ştiind că nu le va lua înapoi. Costel 2 face un profit imediat de 40%. E felicitat de acţionari, promovat în funcţie, are un salariu de 5 milioane de dolari. Noi ştim că într-o lume fără un stat atît de băgăcios, locul lui Costel 2 e la puşcărie. În Evul Mediu ar fi fost prins de creditori, jupuit de viu, rupt în patru şi bucăţile atîrnate una la bursa din New York, una la Londra, şi celelalte la Frankfurt şi Tokyo. Ştiu, e barbar, dar aşa obişnuiau oamenii din Evul Mediu să rezolve hazardul moral. În lumea de astăzi, Costel 2 nu păţeşte aşa ceva. De fapt, tot el cîştigă. Tocmai aici e imensul hazard moral pe care pluteşte sistemul bancar. Cum băncilor le e interzis să falimenteze, Costel 2 are un succes fantastic. A acumulat credite riscante, a încasat salarii bune, oamenii tot mai săraci au cumpărat bunuri pe care nu şi le puteau permite, la un moment dat, balonul s-a spart. Dacă băncile aveau voie să falimenteze, balonul nu se mai umfla. Cu intenţii bune şi legitime, statul a creat acest balon. Piaţa nu a fost lăsată să-şi elimine elementele negative, dar tot ea e de vină. Cum vine asta? E ca şi cum a-i spune că, dacă Maricel o violează pe Maricica pe şinele de tren şi îi calcă acceleratul, atunci mecanicul de tren (criza) şi Maricica (piaţa) sînt de vină. E corect?