Clubul motocicliştilor

Am coborît din expresul de Otopeni undeva lîngă un pod şi înainte ca autobuzul s-o ia spre aeroport. Mergeam la "vînătoare de vrăjitoare", în înţelesul cît de propriu se poate al sintagmei. O căutam pe faimoasa Rodica Gheorghe, fiica mamei Omida. Cum bine se ştie, pentru a ajunge în atari spaţii magice, e musai să treci, dacă nu toţi cei trei codri (de aramă, de argint şi de aur...), măcar unul dintre ei. Precum şi toate celelalte obstacole care asigură tranzitul de la monotonia tărîmului acestuia la inefabilul celuilalt. Chiar mi s-a recomandat să trec de o pădure - ceea ce am şi făcut -, precum şi de nenumărate poduri şi pasarele. Cert e că zona vrăjitorească mi s-a părut cam ostilă, mai ales că se pornise un vînt năprasnic, intensificat şi de nenumăratele maşini care zburau cu peste 100 la oră pe Calea Bucureştilor. În spaţiul nesigur, plin de noxe şi noroaie şi lipsit de obişnuitele însemne ale civilizaţiei de pe mai confortabilul tărîm de plecare, deodată... bucurie mare: ne-a apărut Căsuţa din pădure. Unde nu locuia nici o altă vrăjitoare, şi nici piticii, ci... motocicliştii. Singura clădire umană, personalizată, din cenuşiul şoselei, era un fel de hambar imens, din lemn, pe care scria Biker’s Club, Bar&Grill. Înăuntru, totul din lemn - mesele, scaunele, pereţii, podelele... Afişe cu motoare şi motociclişti, o lampă făcută din roţi. În meniu, "Bujii arse de pui", "Plăcuţe de frînă", "Grill bike", "Cauciuc umplut de Pleşcoi", "Ambreiaj", "Faruri murdare cu sos remoulade", "Dangerous biker" şi "Safe biker", "Biker’s cofsky"... Pe fundal, pe lîngă muzica plăcută, rock, nişte ţipete repetate, uşor rău prevestitoare, cum mi s-au părut iniţial, din cauza contextului. După care am aflat că nu era decît un papagal simpatic, care şi vorbea - a şi spus în prezenţa noastră vreo două cuvinte, de altfel. Chelneriţele, în negru, ne-au confirmat că e într-adevăr vorba de un club al motocicliştilor, un loc în care pasionaţii de "motoare" pot veni liniştiţi, fără ca nimeni să se mai uite urît la felul în care sînt îmbrăcaţi. Acelaşi lucru ni l-a întărit şi şefa localului, Mirela Oprea, şi ea în negru, deşi nu şi motoristă: "Chestia asta trebuie s-o ai în sînge" - ne-a explicat ea, şi îi dăm dreptate în totalitate. Patronul o are în sînge, deşi e arhitect de profesie. De aceea a şi făcut clubul, al cărui design îi aparţine în întregime, de la clădire la meniu. Biker’s Club organizează şi diverse evenimente, printre care întîlniri ale cluburilor de motociclişti, concerte, Dragoste pe motor (de Sf. Valentin), Miss Moto (în martie). În mod obişnuit, în club poţi dansa, juca darts, cărţi, face karaoke... Obişnuiţii localului sînt motocicliştii: o parte dintre aceştia sînt oameni "serioşi", la 30 şi de ani, cu servicii, familii, care, pur şi simplu, şi-au descoperit acest hobby. Unii au şi maşină, şi motocicletă. Aceasta din urmă, dacă e de firmă şi cu tot ce-i trebuie, poate costa cît o maşină bună. "Curajoşii, nonconformiştii la maximum şi rebelii" (în opinia Mirelei Oprea) posesori ai motocicletelor pot ajunge cu acestea nu doar pînă la Sinaia sau Constanţa, ci în Grecia, ţările nordice sau Africa. Sînt oameni, printre care şi patronul, care pleacă aşa cîte o lună pe an... Există şi alţii, la fel de pasionaţi, dar mai tineri şi dispunînd de mai puţine mijloace financiare, care abia au bani să facă un plin şi să meargă pe autostradă. Şi, în sfîrşit, vine din urmă, dar tare (prea tare...) o categorie de tineri "furioşi", care merg cu cîte 200-300 pe oră, numai pe motociclete de fiţe... Alţii sînt pasionaţi ai muntelui, unde se duc pe motoarele lor în căutare de trasee aventuroase. În spatele acestor indivizi curajoşi şi al maşinilor lor zburătoare stau tot soiul de filozofii de viaţă, care de care mai fascinante, pe care promitem să le investigăm mai în detaliu.