Ciuma lui Caragea

Trag clopotele la Mitropolie: "bing, bang! bing, bang!". Sunetul strident şi continuu al clopotelor trezeşte şi alertează tot oraşul. Apoi un vuiet se întinde şi acoperă mahalalele, casele, curţile, grădinile, odăile. "Ce este? Ce este?", se întreabă speriaţi mahalagiii ce se adună pe la garduri, la cîrciumă, în uliţă. "Război să fie?" "Vin iar nemţii?" "Sau, şi mai rău, blestemaţii de muscali?" Şi deodată vestea cade ca un trăsnet peste toţi: ciuma. Întîi se zvoni că se afla pe la Giurgiu şi toţi sperau şi se rugau să rămînă acolo. Apoi aflară că e pe la Văcăreşti, la porţile oraşului, gata să se strecoare în inima tîrgului şi să ia cu ea sute şi mii de suflete rătăcite. Şi tot n-au crezut, sperînd cu disperare că totul este o glumă sau, pur şi simplu, minciuni inventate de cei ce vroiau să jefuiască în voie. Zvonul devine însă realitate crudă cu primii morţi abandonaţi pe şanţuri şi ocoliţi cu teamă şi oroare, cu strigătele repetate la nesfîrşit cu voce lugubră: "păziţi la o parte, că vin cioclii cu morţii". Mahalagiii nu stau prea mult pe gînduri: îndrăzneţii şi cei care au unde pleca aruncă ceva zdrenţe în căruţă, îşi strîng economiile în basma, îşi aşază copiii pe capră şi fug speriaţi din calea ciumei; boierii îşi îmboldeasc slugile să se grăbească, trag trăsurile cu şase cai la scara casei, strigă cucoanelor să se grăbească, să nu ia atîtea rochii că se vor întoarce repede, poate nu-i decît un zvon ca şi ultima dată, după care dau bice şi fug la conacul de la ţară, cît mai departe de frică, de moarte. Trăsuri, animale, boccele, bărbaţi, femei, bătrîni, copii, şchiopi, orbi se grăbesc să părăsească oraşul deja infestat de ciumă. Degeaba se străduie domnul să închidă porţile oraşului, degeaba armăşeii proclamă în gura mare starea de carantină, strigătele morţii sînt mai puternice şi-i mînă de la spate pe cei care vor să scape. Fără să ştie, fără să bănuiască, unii poartă cu ei, ascuns undeva printre pliurile fustelor sau în colţul cămeşii, morbul morţii. În urmă, săracii, fricoşii, întîrziaţii ce-şi cheltuiesc economiile, îşi fac provizii şi apoi fiecare se baricadează în conace, case, grajduri, pivniţe, poduri şi aşteaptă să treacă, să se ducă mai departe, să scape, să fie iertaţi şi de data aceasta. Dar moartea se răspîndeşte cu repeziciune şi ia, la întîmplare, bătrîni şi copii, fecioare şi flăcăi, bunici şi neoţi, bogaţi şi săraci, boieri şi ţărani. "Unde intra, din zece scăpa unul sau doi." Retează familii întregi, lăsînd în urmă imagini sumbre: trupuri abandonate pe uliţi, în pragul casei, pe malurile apei, trupuri umflate de soare şi aruncate claie peste grămadă în curţile spitalelor în aşteptarea unei gropi comune, trupuri pe jumătate îngropate în spatele grădinilor, haite de cîini, rămaşi fără stăpîn, ce scormonesc cu disperare şi tîrăsc cu ei în căldura lunii august (1813) braţe, picioare, organe, capete, degete. Cioclii, obişnuiţi cu boala de care au zăcut deja de două-trei ori, cutreieră oraşul în sus şi-n jos. În fapt, în scurt timp au devenit stăpîni peste un oraş unde puterea şi-a suspendat pentru o perioadă de timp autoritatea. Aşezaţi pe capră colindă mahalalele, apoi intră în case şi ridică morţii sau pe cei aproape "plecaţi", îi "ajută" pe aceştia din urmă să păşească pe lumea cealaltă cu o măciucă în cap sau, şi mai simplu, îi aruncă de vii în groapa comună. Cîteodată, cîte unul reuşeşte să se salveze, să-şi adune forţele şi să evadeze din cimitirele improvizate ad-hoc. Spre seară se adună la vreo cîrciumă părăsită sau în vreo pivniţă abandonată şi-şi întăresc forţele golind butoaiele, jucînd şi dansînd, violînd fete, văduve sau chiar femei măritate ce, lipsite de vlagă, nu se mai pot apăra. Alţii mai isteţi pun ochii pe o casă mai înstărită, aruncă peste gard cîrpe infestate cu microbul morţii şi apoi aşteaptă, după care prăduiesc tot ce găsesc prin odăi şi lăzi, pe laviţe, în poduri sau pivniţe. Fum de bălegar, hîrdaie cu apă, strachina cu oţet, carantina - acestea sînt măsurile care ar fi trebuit să-i apere pe cei sănătoşi şi să-i salveze pe cei bolnavi. Dar boala se opreşte de la sine după aproape un an, după ce şi-a luat obolul. Mă întreb uneori dacă sistemul nostru sanitar depăşeşte, în anumite zone ale României de azi, strachina cu oţet de altădată.