Cîteva exagerări

La 1 ianuarie s-au împlinit 50 de ani de la revoluţia cubaneză. Aceea care trebuia să dureze cîteva luni şi să ducă la alegeri libere. Cînd Castro s-a retras, un think-tank american numit Foreign Policy in Focus a publicat pe site-ul propriu un articol în care se certa cu "dogmaticii încremeniţi în Războiul Rece" care nu cred că regimul se poate îmbunătăţi. Urma o serie de observaţii aproape extaziate despre cum cubanezii dezbat, în deplină libertate de exprimare, problemele interne şi cum revoluţia se autoreglează. Între timp, s-a topit şi zelul reformator al fratelui Castro mai mic, dar la fel de sclerotic. Dar o frază mi-a rămas în minte din articolul FPIF: "Desigur, există cubanezi care dezaprobă revoluţia, dar ei sînt, după toate calculele posibile, un mic procentaj al populaţiei". Care or fi acele toate calcule posibile şi cum i-or fi numărat pe cubanezii sictiriţi de revoluţie? Săptămîna trecută, Minette Marrin, editorialistă la The Sunday Times, scria că s-a săturat de idioţii utili care îi ţin prelegeri despre experimentul socialist cubanez ("idioţi utili" i-a numit Lenin pe acei ziarişti şi intelectuali occidentali care îi făceau propagandă acasă la ei şi pe care îi cam dispreţuia). Articolul e delicios pentru că Marrin o ia la modul personal şi vine cu exemple de genul: e OK să savurăm împreună muzica Buena Vista Social Club, dar, voi, idioţilor care credeţi că muzica aia exprimă libertatea şi spiritul revoluţiei, trebuie să ştiţi că acel club a fost închis de regimul Castro, iar muzica - reînviată în afara Cubei. Apoi, îşi aduce aminte de Hong Kong unde trăia în timpul revoluţiei culturale şi era martoră la uciderea chinezilor care încercau să scape de Mao. În vacanţe se întoarcea în Anglia, unde foştii colegi de facultate îi ţineau prelegeri despre binefacerile maoismului. Cu doar cîteva zile înainte de aniversarea revoluţiei a murit Harold Pinter, considerat aproape unanim cel mai mare dramaturg britanic de după război. Prilej de lungi rememorări, inclusiv ale activităţilor sale politice. Pinter pare a nu fi pierdut nici o oportunitate să apere cauze proaste. A militat în cadrul Cuba Solidarity Campaign, o organizaţie care făcea campanie în Anglia pentru Castro. Apoi s-a alăturat Comitetului Internaţional de Apărare a lui Slobodan Miloşevici. S-a opus cu egală indignare atît războiului din 1991 din Golf, cît şi celui din 2003, atît campaniei NATO împotriva Serbiei, cît şi războiului din Afganistan. E greu să înţelegi care ar putea fi argumentele raţionale. Lipsa legitimităţii internaţionale ar merge pentru Irak - 2003 şi Serbia - 1999, dar nu şi pentru Irak - 1991 şi Afganistan (ambele intervenţii sub egida ONU). Nici măcar simpatia politică nu se aplică, republicanul Bush nu seamănă cu democratul Clinton. Explicaţia nu este însă raţională, ci ţine de idiosincrazii. Pinter considera America un stat periculos care trebuie oprit, şi orice tip care i se opunea, oricît de criminal, trebuia susţinut. Nu e de mirare că a luat şi Premiul Nobel şi Legiunea de Onoare franceză. De origine evreu, Pinter s-a alăturat în 2006 petiţiei "Jews for Justice for Palestinians", publicată ca reclamă în mai multe ziare britanice, care considera imorală precedenta intervenţie a Israelului în Gaza, după răpirea soldatului Gilad Shalit. Cum se face oare că pentru idolii stîngii intelectuale internaţionale poziţiile sînt mereu aceleaşi: Castro e bun, America e rea, Israelul e criminal? Indiferent de circumstanţe şi evenimentele din teren, băieţii răi sînt cunoscuţi dinainte. Evident, acum Israelul trebuie să înceteze focul, adică se să întoarcă la situaţia de dinainte, în care 80 de rachete cădeau zilnic în teritoriul său. Bush este suspect fiindcă spune că aşa ceva e inacceptabil, UE (citeşte Franţa) e întruchiparea înţelepciunii pentru că cere echidistant şi impersonal încetarea focului. Logic ar fi ca aceia care au început să înceteze primii, dar rachetele care zboară spre Israel ameninţînd 750.000 de locuitori sînt o nimica toată, opinia publică mondială se mobilizează cînd Israelul reacţionează. La televizor, analiştii sînt de o echidistanţă strigătoare la cer. În cel mai bun caz, cele două părţi sînt egal de rele: cei care trag cu rachete doar ca să omoare civili şi cei care ripostează, cu avertizări pentru civili. Aceştia sînt doar cei confuzi moral. Idioţii utili merg mereu mai departe. Pe site-ul Al-Jazeera, cea mai independentă televiziune arabă, Pinter este omagiat intens şi citat îndelung, cei din Hamas sînt "luptători în rezistenţă", soldaţii israelieni sînt "forţele sioniste de ocupaţie", iar palestinienii morţi sînt "martiri". Nimic surprinzător. Doar că tot acolo sînt preluate articole lungi de analiză în care diverşi occidentali demonstrează savant cum Israelul e un stat terorist, criminal şi genocidar, iar Hamas-ul este o organizaţie eroică şi democratică ce îşi apără poporul. Te lasă fără grai. Apropo de asta, medicamentele şi cele trebuincioase în spitale lipsesc în Gaza. Doar statul criminal Israel a lăsat să intre în primele cinci zile de la începutul noului război 179 de camioane cu materiale medicale şi ajutoare, adică 6500 de tone, toate pentru poporul pe care vrea să-l omoare în masă. Mă frămîntă o întrebare răutăcioasă: dacă tot au fost în stare să aducă cîteva mii de rachete în Fîşie, eroilor din Hamas, care spun că s-au pregătit temeinic de război, nu le-o fi trecut prin cap să traficheze şi nişte medicamente, anestezice şi alte asemenea nimicuri? Vor exista mereu idioţi cinici şi idioţi utili. Dar unii pur şi simplu exagerează.