Cine ştie mai bine ce e bine pentru copii

27 august 2009   Locuri comune

Am scris săptămîna trecută în rubrica mea din România liberă despre dezbaterea pe legile educaţiei, cu titlul "Andronescu-Miclea, Ceauşescu-Gorbaciov". Făceam acolo o comparaţie între reforma din educaţia românească şi căderea comunismului. Atunci, conservatorii ca Ceauşescu s-au înfruntat cu reformiştii, ca Gorbaciov. Primii nu doreau să se schimbe nimic, ceilalţi doreau să umanizeze sistemul. Ambele tabere însă credeau că sistemul comunist este bun în sine. Disputa Miclea-Andronescu se duce între două tabere din sistemul de educaţie. Dacă doar acestea sînt opţiunile aflate pe masă, pachetul Miclea este de o sută de ori mai bun decît ce propune Andronescu. Dar ambele pachete rămîn în paradigma socialist-etatistă în care funcţionează educaţia. În acest sistem, statul şi profesorii deţin controlul deplin, educaţia nu este un serviciu adresat unor consumatori (părinţii), ci un act de socializare obligatoriu în anumite tipare, tipare stabilite de stat. Oricît l-ar umaniza tabăra Miclea, tot sistem socialist se numeşte. Asta era ideea în editorialul meu, care se încheia cu întrebarea: unde sînt părinţii, ei cînd decid ce se întîmplă cu copiii lor? Am primit reacţii la articol. Cea mai interesantă e de la o cunoştinţă şi suna cam aşa: adică tu vrei să laşi copiii pe mîna acestui public care se uită la OTV? I-am răspuns că da, că am mai multă încredere chiar şi în fanii lui Dan Diaconescu decît în birocraţi specializaţi. Dar mi-am dat seama că diferenţa dintre mine şi cunoştinţa respectivă nu se referă doar la această dezbatere, ci e una de valori profunde. În opinia mea, părintele este total responsabil de educaţia copilului. În accepţiunea sa, oamenii sînt proşti de la natură şi atunci funcţia de educare a viitoarelor generaţii trebuie să revină unui corp specializat şi situat în birocraţia statală. La prima vedere, nu am cum să conving multă lume de dreptatea mea. Nu pot decît să fac apel la argumentul suprem al conservatorilor dintotdeauna: recursul la experienţă. Cumva, nu se ştie exact cum, oamenii au reuşit să îşi educe copiii vreme de cîteva milenii, de la ieşirea din peşteri pînă prin secolul al XIX-lea, cînd statul modern a preluat funcţia de socializare. În practică, s-a dovedit că atunci cînd sistemul se centralizează, fără control din partea societăţii, birocraţii din Ministerul pentru Creat Cetăţeni pe Bandă (numit greşit Ministerul Educaţiei) urmează mai degrabă interesele grupurilor de presiune (denumire standard în politologie, nimic peiorativ) organizate, în primul rînd sindicatele. Aşa se ajunge ca şcoala să fie organizată în primul rînd în funcţie de numărul de norme didactice care trebuie acoperite, mai degrabă decît după ce trebuie să înveţe un copil. Cum şcolile sînt considerate unităţi bugetare de stat, care nu trebuie să performeze pentru a primi resurse, în practică calitatea educaţiei de masă scade constant. Şi nu doar în România " discuţia este dramatică şi în Marea Britanie, unde fiecare părinte din clasa de mijloc încearcă să-şi scoată copilul din sistemul public şi să-l dea la o şcoală privată. De ce? Pentru că acolo unde educaţia este considerată un serviciu apare concurenţa, deci creşte calitatea. Să vorbim acum despre părinţi, publicul OTV cum îi spunea cunoştinţa mea enervant de elitistă. Pe hîrtie, părintele mediu statistic este mai slab pregătit în domeniul educaţiei decît birocratul din sistem, tot mediu statistic. Doar că în practică mai apare un factor: interesul copilului. Iar aici, statistic vorbind, părintele este cel mai în măsură să ştie ce e mai bine pentru copilul său. Legătura familială directă îl face pe părinte un agent mai bun pentru interesul fiecărui copil individual, decît un birocrat însărcinat cu interesul copilului generic. Şi asta fără a mai discuta influenţa grupurilor de presiune organizate, care pot controla birocraţia, dar nu pot controla masa părinţilor. Desigur, tot practica arată că există părinţi iresponsabili, dezinteresaţi, alcoolici, violenţi, proşti, hipioţi sau de alt gen, care ar putea afecta dezvoltarea şi educaţia copilului. Doar că în acest caz este de aşteptat ca statul, prin serviciile sociale, să intervină pentru a ajuta copilul. Prezumţia este că părintele ştie mai bine, iar statul intervine în cazurile excepţionale. În sistemul actual, prezumţia este inversată: statul ştie mereu mai bine şi îşi asumă de la început sarcina de a educa viitoarele generaţii. Altfel, argumentul cu publicul OTV poate fi uşor întors cu profesorii OTV. Doar vedem mereu la ştiri cazuri cu profesori iresponsabili, dezinteresaţi, alcoolici, violenţi, proşti, hipioţi sau de alt gen, pe mîna cărora nu ar trebui să lăsăm copiii. A, era să uit! De ce hipioţi, mă veţi întreba. Doar vă încercam vigilenţa, să văd dacă îmi urmăriţi argumentaţia, ca în bancul cu Bush şi atacul care a omorît 1000 de arabi şi un biciclist. Plecînd de la această dezbatere, mai degrabă filozofică decît relevantă pentru politicile de educaţie din România actuală, am putea ajunge la cazul americanilor care îşi educă odraslele acasă. Aşa-numitul homeschooling (şcoala acasă) este metoda prin care părinţii îşi pot educa ei înşişi copiii. Este o practică răspîndită mai degrabă în spaţiul anglo-saxon, circa 10.000 de copii sînt educaţi aşa în Marea Britanie şi ceva mai mulţi în Australia. Dar sistemul este cu adevărat dezvoltat în SUA unde, în mod curent, sînt peste un milion de copii educaţi acasă. Sînt organizaţii care militează pentru asta, există procese pe rol în mai multe state între părinţi şi organizaţii ale profesorilor sau organizaţii care luptă pentru drepturile copiilor (şi cred că ştiu mai bine), există manuale şi cursuri speciale pentru părinţi care vor să facă asta. Totul este legal cîtă vreme părinţii acceptă vizite regulate de la autoritatea pentru copii şi demonstrează că urmează o curiculă de bază, iar copiii dau testele naţionale laolaltă cu cei educaţi la şcoală. Un studiu făcut pe mai mult de 5000 de copii educaţi acasă arăta că în medie obţin note cu 30% mai mari la testele naţionale decît cei educaţi în sistemul clasic (public sau privat). De ce ar vrea părinţii să facă aşa ceva? Cei mai mulţi spun că sînt nemulţumiţi de calitatea educaţiei instituţionalizate, copiii învaţă mai degrabă lucruri proaste acolo de la colegi, nu li se acordă atenţia cuvenită. Sînt înclinaţi spre asta mai ales părinţii religioşi, care nu sînt de acord cu programa laică a şcolilor (şi preferă să-i înveţe pe copii creaţionismul mai degrabă decît evoluţionismul, de pildă). Ce vreau să spun cu asta? Nu militez pentru educarea copiilor acasă, spun doar că paradigma prin care statul ştie mereu mai bine decît părinţii ce e de făcut cu copiii nu este singura opţiune. Milioane de americani au ales altceva şi nu pentru că sînt nişte bigoţi, nici pentru că se uită la OTV/Jerry Springer. Pur şi simplu, copiii sînt ceva prea preţios pentru a fi lăsaţi pe mîna statului. Şi ar trebui să discutăm măcar despre cum putem da mai multă putere părinţilor asupra şcolilor, nu doar dacă alegem între ceauşism şi perestroikă. Altfel, dacă sistemul devine tot mai mizerabil, peste cîteva decenii românii îşi vor ţine şi ei copiii acasă.

Mai multe