Castelul

2 februarie 2006   Locuri comune

Spiritul profund al statului românesc, cel de la fanarioţi şi imperiul austriac încoace, recuperat şi întărit în comunism şi eliberat în toată splendoarea lui în epoca de tranziţie, se regăseşte pe deplin, la administraţiile financiare (un fel de muzee ale birocraţiei). Instituţii ale statului perfect, unde cetăţeanul devine supusul funcţionarului, deşi acesta din urmă este el însuşi un soldat perfect înregimentat în mecanismele numite acum, după moda occidentală, "proceduri". De fapt, ele nu sînt altceva decît obstacole birocratice în calea oamenilor şi a bunului-simţ. Între timp s-a inventat computerul. Un obiect privit cu teamă la început de birocraţii obişnuiţi să caute prin hîrtii, dar care, acum, pare să le fi devenit mai mult decît familiar. L-au integrat printre dosare, ca pe un nou instrument - obstacol (şi mai pervers) în calea rezolvării problemelor oamenilor. Computerul merge încet, uneori se strică, reţeaua poate să cadă cu totul... Pe de altă parte, ca şi funcţionarul, nici el nu greşeşte vreodată în favoarea cetăţeanului. Poate calcula la infinit impozite fictive şi nimeni nu-l poate opri. Dacă funcţionarului simplu îi mai puteai demostra că ai dreptate, celui care-şi bazează deciziile pe calculul maşinii, nu-i mai poţi dovedi nimic. Iar alături de calculator, sînt oricum vechile teancuri de dosare şi hîrtii care trebuie şi ele verificate, semnate şi ştampilate tacticos. Apoi mai e şi plimbarea între ghişee. Se plimbă cetăţeanul, odată cu hîrtiile lui. Cu alte cuvinte, face el treaba pentru care îi plăteşte pe funcţionari. Realitatea a demonstrat cît de utopică este ideea aşa-numitului birou unic, în instituţiile statului. De fapt, nici nu se mai vorbeşte de asta. Există, în schimb, cota unică, impusă de guvernul liberal. La început părea o oază de speranţă. Lucrurile promiteau să devină mai simple şi mai clare. Dar, ca şi în cazul introducerii computerului, s-a dovedit că sistemul funcţionăresc are capacitatea de a se adapta prin a rămîne neschimbat. Cota de 16% poate fi de fapt mult mai complicată decît pur şi simplu 16%. Pentru a recupera banii pe care, prin calcule "sofisticate", instituţia în cauză ţi-i ia în plus în fiecare an, trebuie să te zbaţi şi să faci tot felul de hîrtii. Dar tot aşa trebuie să faci şi pentru a da bani. Dacă vrei să-ţi înregistrezi un contract sau o activitate care va deveni o sursă de venituri şi pentru bugetul statului, eşti nevoit să vii cu mai toate actele pe care le ai prin casă. Ia-le de la început pe toate că, pînă la urmă, nici unul nu se va dovedi de prisos. Mai fă şi cîte trei cópii, chiar înainte de a da ochii cu funcţionarii, că nu strică. Şi apoi, a mai pomenit vreodată cineva administraţie financiară fără xerox alături? Codul numeric personal, inventat la un moment dat în ideea simplificării lucrurilor, a devenit o cifră suplimentară. Se adaugă la celelalte date personale, care oricum trebuie furnizate de fiecare dată funcţionarilor, chiar dacă se află deja şi în memoria computerelor. Totul trebuie comparat şi cîntărit cu fiecare ocazie. Unii pot avea iluzia că printr-un cadou, problemele se rezolvă mai repede. Chiar dacă primesc un asemenea "stimulent", funcţionarii nu pot "sări" peste procedurile impuse de sistem. Se vor preface doar că lucrează mai repede, însă cel în cauză va pierde tot atîtea ore. Pe de altă parte, niciodată la administraţia financiară lucrurile nu se rezolvă complet şi definitiv. Omul trebuie să rămînă tot timpul "agăţat" de această instituţie cu cîte ceva. Totdeauna vulnerabil şi oricînd într-o posibilă culpă. Niciodată crezut şi niciodată cinstit. Aşa trebuie să se simtă cetăţeanul. Şi cînd iese de acolo să nu poată zice altceva decît: "Paştele mamii lor!".

Mai multe