Casele albe şi muntele selenar

În satul Rîmetea (Torocko), din judeţul Alba, am ajuns întîmplător: m-au dus nişte prieteni. De cum am păşit însă în pensiunea "Bitai Magda" - prima casă cum intri în sat pe dreapta - m-a "lovit" muntele ce răsare, pur şi simplu, în spatele curţii: uşor acoperit cu zăpadă, e pur şi simplu selenar, ireal, din altă lume... Aflu de la proprietarii pensiunii, familia Bitai (Magda şi Ladislau), că e vorba de Piatra Secuiului, din Munţii Trascăului. De altfel, satul e situat în depresiunea Trascăului, primul cum vii dinspre Valea Arieşului. În majoritate maghiar, şi în care - ne spune dna Bitai - sînt cam... 70 de pensiuni. Desigur, nu toate în adevăratul sens al cuvîntului: sînt şi unii proprietari care închiriază doar una-două camere... Motivul: sînt mulţi turişti, în special din Ungaria, care vin să vadă nu doar frumuseţile naturale de care vorbeam mai înainte, ci şi casele albe, cu geamuri verzi, din lemn, datînd din jurul anului 1870, caracteristice satului şi declarate, în mare parte, monumente arhitectonice. Păstrate într-un stil unitar, datorită unei fundaţii din Cluj, "Transilvania Trust", care a protejat satul de construcţii "novatoare". Şi a reuşit, lucru rar în mediul rural din România: e o plăcere să te plimbi prin centrul satului, trecînd pe lîngă Muzeul etnografic spre biserica unitariană, dincolo de cea ortodoxă şi sfîrşind la vechea moară. Turismul local nu s-a dezvoltat însă doar din motive idilice. Populaţia din zonă a recurs la această soluţie, deloc uşoară, pentru că a rămas, în multe cazuri, fără lucru; oraşul Aiud, cel mai apropiat, a avut, în privinţa industriei sale, aceeaşi soartă cu altele ce şi-au trăit momentele de glorie pe vremea lui Ceauşescu: a rămas fără întreprinderea sa metalurgică... Soţii Bitai erau, amîndoi, subingineri, şi lucrau în cercetare. În ’92, li s-a pus în vedere ca, din doi membri ai unei familii, unul să se treacă în şomaj. Magda Bitai a fost cea care a făcut acest lucru, devenind, pentru un timp, profesoară suplinitoare la colegiul din localitate, apoi secretară la biserica romano-catolică. Casa din Rîmetea au cumpărat-o, în ’97, ca locuinţă de vară, pur şi simplu. Cînd ploua, pentru că nu erau jgheaburi, apa ajungea la jumătate de metru pe şosea: fiind prima casă din sat, nici aceasta nu era ferită, era cea dintîi vizată de şuvoaie: pînă să se apuce de treabă, a trebuit să scoată mîlul din ea... După ce au pus la punct primele trei încăperi, au început să vină turiştii să întrebe de cazare... Familia Bitai le-a oferit găzduire, dar nu erau condiţii prea bune, WC-ul se afla în curte... Cu cît au venit mai mulţi turişti, cu atît au crescut şi pretenţiile lor: Magda şi Ladislau au făcut întîi o baie comună, în capătul clădirii, demolînd o şură veche, apoi un grajd pentru porci... De altfel, în Rîmetea, oamenii nu prea au animale: sînt 10-15 vaci în sat, cu totul. Păsările şi porcii nu prea şi-ar fi avut locul în grădina interioară, unde mai stau oaspeţii. Sătenii au ales turismul în defavoarea agriculturii. Încet-încet, familia Bitai, alături de alte familii din sat, şi-a făcut baie la fiecare cameră. Există, în pensiunea lor, non-stop, căldură şi apă caldă, cu preţul efortului lui Ladislau, care stă treaz nopţile, pentru a alimenta sistematic centrala care funcţionează pe bază de lemne, pentru că în zonă nu sînt gaze... Lucrurile merg bine şi ar putea să meargă şi mai bine dacă soţii Bitai şi-ar găsi nişte ajutoare de nădejde: momentan fac aproape totul singuri, au o singură femeie care nu vine chiar întotdeauna şi nu e suficientă... Dacă ar mai avea mînă de lucru, ar putea pune la punct un sistem de transport local, cu un microbuz. Precum şi un atelier de artizanat, din fier forjat, lucru la care dl Bitai se pricepe cît se poate de bine... Pînă atunci, merg înainte cum pot, într-un sat frumos, dar îmbătrînit: din 1200 de locuitori (cîţi sînt aici, punîndu-i la socoteală şi pe cei din Colţeşti, celălalt sat al comunei), doar vreo 20-25 sînt tineri.