Bursele altora, indiferenţa statului român

În sutele de dezavantaje de a aparţine acestei regiuni hulită de toţi, se numără şi un avantaj foarte mare şi mai ales important de care au beneficiat sute şi poate mii de tineri: programele de burse. Că au fost organizate de Soros, de AUF, de BGF, de USAID, de NEC, de Mellon, (nu vorbesc aici de bursele statului român care sînt organizate aşa cum ştim cu toţii că sînt organizate), puţin importă. De prin '90 şi pînă azi, în anul de graţie 2006, cît mai mulţi tineri au avut şi au posibilitatea de a se înscrie într-un program de burse, de a candida şi de a cîştiga pe bune, fără pile sau pachete de Kent şi pungi de cafea, un loc pe o listă cu posibilitatea de a pleca. Mici mişmaşuri s-au mai făcut, pe liste s-au mai trezit unul, doi fără vocaţie şi care au şi abandonat mai pe urmă, neputîndu-se adapta condiţiilor de lucru, dar mai ales la noua viaţă. Statul român a cunoscut chiar de la început aceste programe şi, deşi organizaţiile internaţionale i-au cerut în repetate rînduri implicarea în astfel de programe, s-a făcut de fiecare dată că plouă să nu cumva să i se ceară bani, să nu cumva să i se ceară promisiuni. Dar nu despre asta vroiam să vă vorbesc, ci despre zecile de tineri plecaţi şi care, reveniţi, nu şi-au mai regăsit locul. Nu susţin că toţi cei cu studii în afară sînt mai buni, departe de mine gîndul, nu susţin nici că printre ei nu au fost profitori şi că pînă la urmă bursa a fost biletul dus spre o destinaţie dorită. Foarte mulţi însă au fost serioşi şi s-au întors nu numai cu o diplomă, ci cu un alt tip de experienţă, cu dorinţa de a pune în practică ceea ce au învăţat, cu entuziasm, cu idealism. Nu se aşteptau să fie primiţi cu braţele deschise, nu se aşteptau să fie apreciaţi mai mult decît ceilalţi, dar vroiau cel puţin să fie lăsaţi să încerce. Unii au reuşit, ajutaţi mai degrabă de şansa de a fi fost deja prinşi într-un sistem, într-o reţea. Alţii s-au reprofilat şi, după patru ani de sociologie pură şi dură la Oxford, s-au apucat de sondaje de opinie, căci era mai profitabil decît într-un centru de cercetare, sau după şase ani de matematici la Universitatea Georgetown, s-au apucat de contabilitate, deoarece banii de la institutul românesc nu le ajungeau nici să-şi plătească electricitatea sau, şi mai grav, după şase ani de chimie la Universitatea George Washington, vînd într-o farmacie. Cîţiva şi-au frînt aripile, pentru că idealismul vestic nu se potrivea deloc cu realismul românesc. Şi greutăţile nu se opresc aici: "noii bonjurişti" (s-a vehiculat la un moment dat această denumire, chiar printre studenţi) nu prea sînt doriţi, nici ei, nici ideile lor, nici experienţele lor. Acum se vorbeşte din ce în ce mai des de proiecte şi programe internaţionale. Ele există, multe ţări s-au raliat şi colaborarea internaţională atît de mult dorită funcţionează cît se poate de bine la nivelul Comunităţii Europene. În România însă, aceste proiecte nici măcar nu sînt cunoscute, difuzate printre cercetători şi profesori, astfel încît să aibă habar despre ce i-ar putea aştepta de la 1 ianuarie 2007. Dacă din greşeală ajung într-un institut de cercetare, ele sînt îndesate într-un sertar şi scoase eventual cu două zile înainte de expirarea termenului. Nu neapărat din rea voinţă, ci mai degrabă din neglijenţă sau pur şi simplu pentru că se crede că oricum nu interesează pe prea multă lume. Mai mult de jumătate dintre cercetători habar n-au cum să alcătuiască un proiect, mai ales că de cele mai multe ori el ar trebui scris într-o limbă străină şi conceput după metode pe care, din păcate, cercetarea românească nu prea le-a practicat. Aşadar, nu are cum să le cunoască şi mai ales cum să le pună în aplicare. Dar în ultimul timp au apărut şi granturile Academiei, Cercetarea de excelenţă de la Ministerul Învăţămîntului, granturile CNCSIS-ului şi aşa mai departe. Kilogramele de hîrtii utile şi inutile cerute taie pofta de a te antrena la aşa ceva, de cele mai multe ori pentru o sumă derizorie, într-un institut care n-are, de exemplu, decît un calculator la cinci oameni şi toner sau hîrtie cînd se aduce de acasă. În plus, transparenţa selecţiei lasă mult de dorit, contestaţiile n-au răspuns: "aşa s-a decis", iar coteriile sînt la ele acasă. Dar lucru cel mai grav este neputinţa de a alcătui un grup astfel încît să pună pe roate un program viabil de cercetare. Solidaritatea est cel mai frumos lucru pe care îl trăieşte un student român în afară, dar ea se dispersează odată reîntors în patria mumă. Şi să aduni zece oameni capabili, lucrînd într-un proiect comun, devine o utopie pe care poate ameninţarea europeană o va putea schimba. Cum vom intra în Europa cu o astfel de cercetare, numai Dumnezeu ştie! Poate căutînd alte sisteme de burse, astfel încît să ieşim la pensie ca bursieri şi nu în calitate de cercetători?