Bucureşti-Sofia şi retur: sfaturi de călătorie

Noiembrie 2005: plecam la Sofia, împreună cu un prieten, în cadrul unui proiect desfăşurat între două institute de cercetare sub oblăduirea celor două Academii. Tranziţia, tranziţie, sărăcia, sărăcie, aşa că am ales ca mijloc de transport trenul internaţional Budapesta-Bucureşti-Sofia-Salonic. Auzisem de tot felul de grozăvii ce aveau loc prin trenuri, mai ales în traficul de noapte, despre mafia bulgară, dar şi cea românească, despre furturi şi alte alea. Zvonuri duse de la o ureche la alta şi devenite locuri comune atunci cînd era vorba de călătoriile către ţara vecină. Şi iată ce mi-a fost dat să trăiesc: Cu o jumătate de oră înaintea pornirii trenului, locurile noastre deja nu mai existau. Vagonul era ticsit cu sute de cutii: pe hol, în closet, în compartimentul rezervat bagajelor, în cuşetă, sub banchete, în braţele călătorilor. Nimerisem într-un vagon plin ochi cu reprezentanţii "mafiei bulgăreşti", niciunul nu avea bilet, niciunul nu se sinchisea de aşa ceva, niciunul n-a făcut nici cel mai mic gest atunci cînd ne-am revendicat locurile. La venirea naşului, s-au mai strîns, făcîndu-ne loc pe banchetă. Ne-am privit cu furie cîteva minute bune, după care ne-am dat seama că va trebui să ne acceptăm, vrem, nu vrem, măcar pînă la Ruse, acolo unde aveau să coboare. Cum imaginaţia mea navighează deseori pe teritorii nebănuite, "mafia" avea pentru mine o cu totul altă faţă, o cu totul altă conotaţie. Am privit cu aviditate "mafioţii bulgari" ce mă sufocau la propriu şi la figurat cu mirosul de transpiraţie, cu salamul plin de usturoi, cu ceapa spartă, abia trenul plecat din gară, cu borcanul de gogoşari ţinut între picioare, cu berea ieftină, gîlgîită la fiecare înghiţitură, cu mirosul de ţigări ce se strecura prin uşa întredeschisă. Le-am privit feţele, hainele, privirile: oacheşi, fără dinţi sau cei mai şmecheri cu trei-patru poleiţi, pantaloni de fîş chinezeşti, borsete încinse la brîu, pulovere colorate şi de proastă calitate, ghiuluri de tablă, blonde decolorate cu unghii neîngrijite, sărăcia ascunsă sub poleiala prostului-gust. Vorbeau tare, fără jenă, se amuzau, înjurau. Am aflat că făceau lunar aprovizionarea la "Europa" - se nimerise să picăm, din nefericire, peste acele "zile de afaceri" -, de unde cumpărau, în genere, adidaşi, vînduţi la Ruse mai scump. Din asta trăiau. Dincolo de o aşa plăcută companie, trenul arată aşa cum arată Bucureştiul şi Sofia: trăgea să moară. Mizerie la tot pasul, controlori nepoliticoşi, vameşi aşijderea cu întrebări idioate, cu opriri pe traseu fără explicaţii, cu ore de aşteptare în staţii fără rost, căldura din compartiment insuportabilă, întîrzieri imense, iar şeful de tren da din umeri... Prietenii noştri bulgari ne-au ajutat timp de o săptămînă să uităm că mai trebuia să ne şi întoarcem... Dimineaţa, gara din Sofia: fără birou de informaţii, fără panou de afişaj, fără repere sau indicatoare. Lîngă noi s-a postat un oacheş, insistînd să ne care bagajele pentru nu ştiu cîţi euro. Noi îl priveam înmărmuriţi pentru că habar nu aveam de unde va pleca miraculosul tren ce venea de la Salonic. Un oarecare ne-a indicat liniile 8, 11, 12. Pe sub nişte adevărate catacombe, am alergat de la o linie la alta pînă am auzit "viersul cel duce românesc" şi ne-am felicitat că nu eram singurii. Dar aventura abia începea. Aveam locuri într-un vagon care nu exista: 572. L-am căutat de la un capăt la altul, dar aşa ceva nu era scris nicăieri. Pînă la urmă, controlorul ne-a explicat mai mult prin semne, deşi ştia foarte bine româneşte, că primul vagon s-ar putea să fie acel căutat 572. Abia ne-am aşezat într-un compartiment ce părea din comediile absurde, cu banchete rupte, cu ferestre ce nu se închideau, cu uşi dărîmate, că furăm apostrofaţi de un alt controlor cum că acolo ar fi clasa I, iar noi aveam bilete de clasa a II-a. Aşa că "la clasa a II-a cu voi". Uimiţi că un asemenea vagon putea primi o stea, ne-am speriat, gîndind ce ar putea fi la clasa a II-a. Am ajuns şi la clasa a II-a, la alt presupus vagon 572. Aici lipsea cuşeta. Aveam locurile 62 şi 64, iar numărătoarea se termina la 48 şi reîncepea la 76. Ne-am aşezat la întîmplare, de data asta printre reprezentanţii "mafiei româneşti", vreo 15 tineri refuzaţi la intrarea în Grecia. Grecii vigilenţi îi aduseseră pînă la Sofia şi-i urcaseră în tren, pentru a se convinge că vor scăpa de ei. Aceleaşi feţe: neraşi, pe drumuri de zile, zgomotoşi, amărîţi, fîşuri şi haine de piele ieftine, tricouri multicolore şi mototolite, zîmbete ştirbe, ţigări nesfîrşite şi poveşti interminabile despre firmele care le-au tras ţeapă. Amărîţi plecaţi după un miraculos loc de muncă la cules de portocale. Odată strînşi toţi românii la un loc, controlorul bulgar a oprit căldura. Reclamaţiile noastre au fost zadarnice, prefera să se prefacă că nu înţelege. Toaletele arătau ca după un jaf: plafonul fusese furat, firele de electricitate se scurgeau spre podeaua asaltată de "trebuinţele firii", uşa trebuia sprijinită că altfel se deschidea la fiecare mişcare, apa lipsea, cît despre alte facilităţi... Orele de aşteptare la vama din Ruse s-au repetat la vama din Giurgiu. Aceeaşi "politeţe" descurajantă, indiferenţă, întîrzieri şi răspunsuri sarcastice: "Şi dacă faceţi reclamaţie, ce? Au mai făcut şi alţii". Iunie 2006: prietenii bulgari au venit la Bucureşti cu "veşti bune": acelaşi tren, aceleaşi moravuri... Mi-am zis că acest tren nu poate fi decît imaginea României şi a Bulgariei acum la intrarea în Europa, fiecare cu "mafiile" (a se citi sărăciile) ei. Aş sugera ca şi România să primească o bulină galbenă, aşa, din solidaritate cu fraţii noştri în nepăsare...