Bloc şi casă

Dacă stai mult într-o casă, fie ea şi de bloc, începi să-ţi dezvolţi tot soiul de obiceiuri repetitive: un soi de luare în stăpînire organizată a spaţiului respectiv. Gesturi precum aliniatul lucrurilor, verificatul lor (de la frigiderul închis etanş, la robinetul de la baie sau la uşa de la intrare) sau clasificarea excesiv de riguroasă a acestora intră într-o rutină obsedantă. Altele, mai normale, precum udatul florilor, făcutul paturilor sau chiar strînsul firimiturilor, fac parte din obişnuinţele normale, benefice, necesare. Şi unele, şi altele, atîta timp cît se repetă cu mare intensitate, într-o perioadă scurtă, pot deveni dependenţe: senzaţia finală pe care o ai, dacă te laşi mult timp pradă lor, este una de... cuşcă. Apartamentul în care te învîrţi în lung şi-n lat se poate transforma pe nevăzute într-o cuşcă bine organizată pentru un leu care se străduieşte să pară corect dresat. Destul cu metaforele zoologice. Ideea e că, atunci cînd ai de petrecut mult timp în casă, cu ceva urgent şi aparent interminabil de lucru, spaţiul unui apartament de bloc devine destul de mic, iar utopia "autobuzului cu prieteni" poate deveni sufocantă. De aceea, ideea unei case undeva la ţară nu mai pare, în aceste condiţii, atît de îngrozitoare. Accesul la aer şi verdeaţă este capabil să compenseze, într-o oarecare măsură, celelalte lucruri de care mă temeam cînd vorbeam de o casă: liniştea abundentă, vastitatea spaţiului înconjurător, lipsa subterfugiilor culturale şi de divertisment... Am înţeles, în sfîrşit, şi eu, o mare adeptă a conglomeratelor urbane, apte să-ţi ofere imagini ale unei realităţi meşteşugite, că şi viaţa într-o casă, eventual la ţară sau la munte, îşi are rosturile ei. S-a întîmplat să fi stat, recent, atît într-una somptuoasă, de munte, cît şi într-o alta mai simplă, de ţară pur şi simplu. Am descoperit acolo o rutină puţin diferită de cea din obişnuita mea cuşcă de oraş: mult mai simplă, deşi alcătuită din mai multe gesturi mărunte. Cumva opusă celei vizibil consumiste de la oraş: paradoxal, tocmai una dintre ofertele forte ale societăţii de consum, spre care aspiră nenumăraţi dintre conaţionalii noştri, este o astfel de casă. Desigur că prezentarea ei de pliant îi adaptează singurătatea la aşteptatul festivism consumist: casa ta de la ţară va avea toate facilităţile, plus un vesel grătar în curte, piscină etc. Toate aceste semne ale confortului nu mă deranjează cu nimic. E normal să le ai (lipsa celor legate de igienă e cît se poate de neplăcută şi nocivă). Dar nu e obligatoriu să pui accentul pe ele. Mi-am dat seama că, atunci cînd stai într-o astfel de casă, cel puţin pentru un timp, ai mult mai puţină nevoie de ele. Nici televizorul nu mai e o necesitate. Poţi citi sau, pur şi simplu, poţi respira mai în voie, tu cu gîndurile tale, oricît de banale ar fi ele. Să fie de vină căldurile sau vîrsta, dar, în cele din urmă, mi-am dat seama că spaima mea faţă de casele pe pămînt, cu care, de altfel, nu eram obişnuită, pornea din frica de simplitate. Spaţiul întins reprezenta un gol pe care nu avea cine să ţi-l umple. Pînă să înveţi să ţi-l umpli singur, trebuia să mai treacă un timp. Societatea festivistă încearcă să prezinte şi golul acesta ca pe un plin strălucitor: apropiate una de alta, cu teren mic şi exces de facilităţi, casele vor ajunge să ia locul apartamentelor de bloc, cu rutina lor protectoare. De noi depinde însă să le păstrăm simplitatea şi spaţiul, făcîndu-le prietenoase, fără să le sufocăm. Putem avea nenumărate ritualuri în ele, dar fără să le transformăm în rutina cuştii de care vorbeam mai sus...