Bilanţ post-Sărbători

Brazii, pe care i-am avut anul acesta, au fost trei: doi în Bucureşti şi unul la Sinaia, fiecare în felul lui, foarte diferit. Cel din aşa-zisa sufragerie a fost imens, ireal: mulţi dintre cei veniţi în vizită m-au întrebat dacă e artificial - ácele lui, daneze probabil, aveau un soi de perfecţiune cerată. A fost adus cu mari sacrificii, şi pe jos, tocmai din Obor. Mitologia lui continuă pe linia urieşească: trunchiul era atît de mare, încît nici un cuţit de bucătărie nu a reuşit să i-l potrivească în vreun suport. În cele din urmă, a intrat într-un ghiveci şi a fost împodobit pe măsura lui, cu nişte globuri imense, ca nişte mingi. Celălalt brad, din camera copilului, a fost, din start, rar şi uscat. L-au salvat doar, parţial, decoraţiunile idilice, din paie, cu îngeraşi. Cel de-al treilea brad a fost la Sinaia, nici prea mare, nici prea mic, nici prea cu stil, nici prea kitsch: cel mai normal, şi tradiţional, în sensul Crăciunurilor de pînă acum, citadine şi amestecate. • Moş Crăciun a venit la noi în fiecare an, cînd mai reuşit, cînd mai puţin. În primul an era prea slab şi i se vedeau cizmele prea negre; în anul următor era rubicond şi cînta colinde; în al treilea an a venit însoţit de clownul Bombonel, nici acum nu am înţeles de ce...; anul acesta a fost un moş intelectual, cu o viziune - eufemistic spus - cinică asupra lumii: le-a povestit copiilor că, dacă vor sta prea mult la computer, vor putea chiar muri, s-au întîlnit cazuri... E adevărat, au existat şi situaţii mai puţin grave, în care respectivii copii dependenţi de computer doar au făcut pipi pe ei... Altfel, Moş Crăciun era la curent cu soarta lumii, folosea termeni neologistici şi părea destul de citit. Copiii au fost destul de pătrunşi de moment, dar au spus că avea degetele prea tinere... • Luminile oraşului continuă să aibă farmecul lor: cînd te plimbi noaptea, lumea e alta, are mai multe mistere, dar parcă şi mai mult potenţial, necesara doză de neaşteptat. Pe cele din Bucureşti, unii le-au catalogat drept urîte, chiar mai urîte decît în toţi anii; alţii, dimpotrivă, drept cele mai frumoase... Artificiile din noaptea de Anul Nou au fost cu adevărat frumoase, le-am văzut chiar deasupra capului, parcă gata să se prăbuşească deasupra mea.... • Mulţimile, în care m-am integrat, vrînd-nevrînd, au fost mai puţin plăcute: m-am simţit ca la o variantă soft spre derizoriu a lui 21 decembrie ’89, sau a Pieţei Universităţii... Variantei entertainment de acum îi lipseşte, evident, fiorul eroic al manifestărilor de atunci... De asemenea, în mulţimile în cauză se citea şi doza mai mult sau mai puţin permisă de agresivitate: cînd venea cîte un grup proaspăt din cartiere, îşi făcea loc cu coatele să ajungă cît mai în faţă, călcînd, dacă nu peste cadavre, măcar peste cioburile de la paharele de şampanie aruncate nonşalant, la sfîrşit, ca în Grecia... • Mulţimea de case noi, proaspăt-construite, din Cumpătu, majoritatea în stilul montagnard, albe cu bîrne de lemn pe dinafară, unele cu clasicii pitici de grădină în faţă; de astă dată, în sfîrşit, populate, pline de indivizi agitaţi, în general cu mobilul în mînă, "ţinînd aproape" de sărbători. Pentru prima dată de cînd a dispărut Casa de creaţie, Cumpătu nu mai îmi pare ca un loc uitat de lume, în care oamenii s-au terminat... Oameni erau chiar şi în pădure, pe drumul spre poiana numită Poligon. Împreună cu un avocat pensionar, întîlnit acolo, care plătise 30.000.000 lei revelionul la noul hotel local Piatra Şoimului, am avut o conversaţie vizionară despre noul cartier ce va transforma sălbăticia pădurii într-un deliciu cvasidomestic... • Capra, urîtă şi improvizată, într-un costum din blană murdară şi hîrtie, însoţită de o ceată de ţigani, a sosit şi ea prin Cumpătu. Scurtul ei ţăcănit a fost cel mai frumos şi mai viu moment al şederilor mele în zonă, de-a lungul timpului.