Beatles şi sentimente
O foarte bună prietenă de-a părinţilor mei pleca definitiv în străinătate, cu familie cu tot. Ea ne-a lăsat nouă casa, sperînd să ne descurcăm cu ea: adică să găsim o pilă prin care să obţinem repartiţie pe casa respectivă. Pînă una-alta eram liberi să ne mutăm în ea, ilicit, pînă se afla că prietena noastră a rămas în străinătate. Aşa că ne-am mutat: era o casă veche, undeva pe Masaryk, cu mobilă stil, cu clasă - aş putea spune acum, detaşat. Atunci însă nu vedeam deloc lucrurile aşa: casa, tocmai datorită vechimii ei şi faptului că ştiam că aparţinuse altcuiva, mi se părea îngrozitoare. Nu apreciam, aşa cum mama mea o făcea, nici patul stil, nici oglinda cu basoreliefuri, nici biblioteca masivă, dar sobră. Uram doar faptul că fusesem scoasă din vizuina mea afectivă, în care îmi găseam locul. Noua casă nu avea nici o legătură cu vechile mitologii, deci nu mă reprezenta. Din fericire pentru mine şi din nefericire pentru părinţii mei, într-o zi, cînd m-am întors de la şcoală, am găsit sigiliul pus pe uşă: autorităţile aflaseră despre casă şi o luase cineva cu mai multe pile decît noi. Ne-am întors în Şoseaua Giurgiului, dar nu pentru mult timp. Părinţii mei deja voiau altceva. Aşa că, nu după mult timp, am obţinut un apartament în Piaţa Lahovary, la parterul unui bloc plin de granguri (pentru respectiva epocă). Singura problemă a fost că am găsit apartamentul inundat. Totuşi, casa din Lahovary s-a transformat, în timp, în bîrlog afectiv. Acolo, camera de copil, tapetată cu jucării, s-a preschimbat în încăperea clasică a fiecărui adolescent, cu afişul cu Beatles pe perete, cu casetofonul de rigoare (avînd în dotare Beatles, Queen, Police, Pink Floyd), cu biroul nelipsit atît pentru lecţii, cît şi pentru notarea gîndurilor în jurnal; şi, în sfîrşit, cu patul, gen canapea, de astă dată mai mic, bun pentru împărtăşit secrete cu prietenele şi pentru primele flirturi cu băieţii. Şi aici s-a stabilit, destul de rapid, un bîrlog afectiv; mitologiile vechi se mai diminuaseră, dar totuşi fuseseră înlocuite cu altele, dacă nu la fel de puternice, măcar totuşi semnificative: erau acum - unele ale sentimentelor împărtăşite şi explicate - specifice nesiguranţelor adolescenţei. Cele mai reprezentative mostre ale lor erau jurnalele, din care am deja vreo patru tomuri, îmbrăcate în imitaţie de mătase chinezească. Nici casa de aici nu m-a învăţat că ceea ce contează sînt lucrurile pragmatice ale convieţuirii: deşi îmi făceam destul de conştiincios curat în cameră, îmi spălam rufele mici, ba uneori chiar le călcam şi puteam să-mi fac o omletă şi cartofi prăjiţi, nu am înţeles că o casă înseamnă şi unelte - obiecte sanitare care să funcţioneze, tablou electric, reparaţii... Toate astea mi se păreau de la sine înţelese, ca şi cum ar fi date de undeva, dintr-un exterior obscur în legătură cu care nu trebuie să ne facem griji. De asemenea, nu am fost niciodată îngrijorată în privinţa stilului unitar pe care trebuie să-l aibă o casă: a noastră nu era de prost gust, aveam chiar obiecte care, restaurate, ar fi putut fi foarte frumoase, dar erau amestecate. Principiul îngrămădirii lor era, în mare parte, tot unul afectiv: tatăl meu nu prea arunca nimic. Motivaţia era una foarte logică: totul e făcut de mînă omenească, cu muncă, deci să risipeşti e păcat. Principiul aglomerării afective a dus, în timp, şi în vremuri mai de restrişte, la haos. Probabil că bîrlogul afectiv funcţionează cînd toate vieţuitoarele, care îi împărtăşesc căldura, sînt în armonie şi au o gîndire pozitivă. Altfel, riscă să se transforme într-o gaură neagră haotică. Un spirit practic, într-o asemenea situaţie, e cu osîrdie de dorit: singurul pe care familia noastră l-a avut a fost bunicul meu, dar în stilul lui inconfundabil. Venea la noi, aproape în fiecare dimineaţă, cu servieta lui uriaşă pe care n-o dădea niciodată jos de pe umăr, şi ne făcea ordine în bucătărie, o ordine cuprinzătoare, ce putea include orice, de la spălatul vaselor la reparaţii de toate felurile (bătut cuie sau cusut perne), totul în maximum 20 de minute. Deja casa din Lahovary devenise o vizuină cîrpită, aproape de sfîrşitul primei ei ipostaze.