Banii sînt buni

– mai ales cînd vine criza –

Îţi trebuie numele şi talentul lui Niall Ferguson să faci dintr-o carte de istorie financiară un succes de public. Iar The Ascent of Money – A Financial History of the World (Penguin Books, 2009) a reuşit asta. Numele îl are din cărţile precedente, în special o istorie a Imperiului Britanic intitulată chiar aşa – Empire –, o carte pe care o tot împrumut celor care îmi debitează clişee despre europenii răi care au distrus lumea bună de dinainte să o cucerească ei. Că Ferguson scrie contra clişeelor intelectuale la modă şi e totuşi popular şi respectat spune multe despre el. De altfel, e prezent în topul Foreign Policy al celor 100 de gînditori globali, despre care am scris chiar săptămîna trecută. Iar acum e pe val chiar datorită acestei cărţi despre bani, pe care a început-o înainte de criza financiară şi a terminat-o în timpul ei. Omul are fler.

Să recunoaştem că istoriile financiare sînt plicticoase. Cine ar citi cu plăcere chestii cu cifre? Poveştile cu tancuri, cavalerie, mitraliere sînt mult mai interesante. Ferguson reuşeşte să facă palpitantă istoria banilor, punînd-o în poveşti. Nu este o istorie cronologică, ci structurată pe temele mari: acoperirea banilor în metale preţioase, apariţia asigurărilor, apariţia acţiunilor şi a bursei, primele baloane investiţionale, bondurile de stat. Tot plicticos sună? Bine, trec la poveşti. Metalele preţioase. Povestea: descoperirea unor uriaşe mine de argint în America de Sud de către spanioli a distrus Imperiul Spaniol. Sună contraintuitiv, dar povestea este simplă: spaniolii (ca mai toată lumea atunci) au crezut că banii înseamnă argint. Cît argint ai, atîtea monede poţi bate şi cu cît ai mai multe monede de argint cu atît eşti mai bogat. Fals. Banii înseamnă încredere, nu argint. Cu cît aduceau mai mult argint în Europa cu atît acesta se devaloriza, inflaţia banilor de argint creştea. Spaniolii au ajuns să se împrumute de la supuşii lor din Antwerp, garantînd cu viitoarele transporturi de argint. Care era tot mai mult şi tot mai puţin preţios. Şi tot aşa. Imperiul a falimentat, noile naţiuni care nu aveau argint, dar aveau bunurile pe care le puteau schimba pe tot mai mult argint, adică britanii şi olandezii, s-au ridicat. Spania a păţit atunci – spune Ferguson – ceea ce păţesc acum Rusia, Nigeria, Iranul: „blestemul resurselor“ – cînd poţi obţine uşor bani din pămînt nu mai dezvolţi alte ramuri economice, ai bani pe termen scurt, pe termen lung falimentezi. Aşa învăţăm de la Ferguson că banii nu au o valoare reală, ci doar cît sînt dispuşi alţi oameni să ne dea pe ei.

 Şi ca să susţină afirmaţia ne plimbă de la sumerieni la cămătarii de astăzi din Scoţia sa natală. V-a plăcut povestea? Dacă da, e momentul să învăţăm despre bănci. Începem cu Shakespeare. Neguţătorul din Veneţia este despre bănci, de fapt. Apoi trecem la familia Medici şi asistăm la primul conflict politic între bancheri şi poporul enervat pe ei, cu palate arse şi masacre. Aşa era politica pe atunci, nu aveau talk-show-uri. Aş remarca ironia faptului că poporul florentin de astăzi trăieşte din banii plătiţi de turiştii veniţi să vadă palatele bancherilor Medici.

La capitolul despre bondurile de stat, am aflat şi eu că e un mit povestea după care familia Rothschilds a făcut avere plătind curieri mai rapizi decît cei oficiali, ca să aducă rezultatul bătăliei de la Waterloo şi jucînd la bursă în acel interval. Adevărul e că erau deja bogaţi şi oricum pariaseră că războiul va dura mai mult, deci era să fie falimentaţi de rezultat. Dar aici povestea şi mai interesantă este cea din războiul civil american: Sudul s-a ţinut bine cîtă vreme a putut împrumuta bani de pe piaţa din Londra, acoperind cu bonduri legate de viitoarele recolte de bumbac. O operaţiune de război mai degrabă minoră care a închis portul New Orleans a făcut ca bancherii englezi să nu mai fie convinşi că bumbacul viitor ar putea ajunge la ei. Sudul a rămas fără bani, restul e istorie militară. Problema datoriilor de stat ne poartă prin toată lumea, de la Germania în timpul şi după Primul Război Mondial la Argentina. Care e şi cel mai dramatic exemplu. Ideea explicată de Ferguson foarte pe lung poate fi scurtată cam aşa: înainte de apariţia bondurilor de stat, guvernele cheltuiau cît aveau. Avem o sumă X, atît cheltuim, orice probleme am avea, oricîţi cetăţeni ne-ar muri de foame şi oricîte războaie am vrea să ducem. Apoi au apărut bondurile. Putem cheltui şi banii pe care nu îi avem, dar pe care îi vom avea. Sau cel puţin nişte bancheri speră că-i vom avea şi îi vom da lor, dacă ne dau ceva bani acum, pe loc.

În 1913 Argentina era printre primele 10 state ca nivel de trai. Oligarhia marilor proprietari de pămînt a vrut protecţie faţă de comerţul global, masele de emigranţi stabiliţi în oraşe nu aveau interes într-o monedă stabilă. Din asta e ieşit peronismul, o ideologie care poate fi redusă la ceva simplu: statul ne dă nouă carne, lapte, brînză, ouă. Şi case, şi tot ce vrem. De unde ia statul bani? Din viitor, ne împrumutăm, cînd nu mai avem de unde plăti ratele la datorie, printăm nişte bani. De unde inflaţie. De unde hiperinflaţie, de unde trebuie să ne împrumutăm în monedă străină. De unde nu mai putem plăti datoria. De unde nu mai primim alţi bani. De unde ne întoarcem forţat la epoca de dinainte de bonduri: cheltuim numai cît avem. De unde revolte sociale. Cînd mai auziţi cîte un Tăriceanu sau o Udrea care vă promit case, lapte, brînză, ouă de la stat, gîndiţi-vă la Argentina. Ferguson le dă şi o palmă elegantă unor economişti ca Stiglitz, care zice că FMI e de vină pentru cazul argentinian. De fapt, FMI e chemat să intervină după ce localnicii au făcut prostia şi el cere reducerea cheltuielilor pentru a se recăpăta încredere, deci pentru a putea împrumuta iar. În loc de asta, Stiglitz recomandă deficite bugetare, deci şi mai mari cheltuieli. Ideea sa ar fi că populaţia şi investitorii vor căpăta încredere într-o monedă locală, dacă autorităţile vor tipări şi mai multă monedă locală. A lipsit de la lecţia că banii se bazează pe încredere.

Dar m-am luat cu păcatele statelor şi am uitat de păcatele privaţilor. Acum 300 şi ceva de ani, un scoţian pe nume John Law a ajuns la concluzia că dacă oamenii vor să cumpere acţiuni şi bonduri, ar trebui să li se dea tot mai multe acţiuni şi bonduri. Era atît de simplu: oamenii vor mai multe, le dăm şi mai multe. Proştii de bancheri din Anglia şi Olanda nu pricepeau ideea asta simplă, aşa că Law a ajuns în Franţa. Acolo era mai simplu: regele controla totul, aşa că, dacă regele poruncea, se puteau printa noi bani, acţiuni şi bonduri. Law a ajuns rapid echivalentul modern al ministrului de Finanţe, guvernatorul Băncii Naţionale (Regale), ministrul Minelor şi ministrul Comerţului. Toate la un loc. A înfiinţat o companie de colonizare a Lousianei şi a început să vîndă acţiuni. S-au vîndut ca pîinea caldă. A vîndut mai multe şi mai multe. La un moment dat, lumea s-a prins că Lousiana e doar un teritoriu uriaş fără oameni, dar plin de mlaştini şi nu putea produce mai nimic. Regele şi Law au decretat că nu e adevărat şi au interzis posesia de aur, preferat monedei franceze care se devaloriza. Nu a mers. Asta a fost prima mare criză financiară din istorie. Statul francez a falimentat şi s-ar putea ca acesta să fie motivul pentru care vorbim azi mai multă engleză decît franceză. Bineînţeles, Ferguson pleacă de acolo şi ajunge la Enron, la diverse alte crize şi la cea actuală. E uimitoare capacitatea umană de a uita: ultima mare explozie imobiliară în SUA a avut loc în 1991, cînd sute de firme de credit imobiliar mutual au falimentat, s-a lăsat cu procese şi mulţi la puşcărie, şi uriaşe oraşe fantomă în Texas, cu case construite şi niciodată vîndute, ulterior demolate. Şi cu toate astea, mitul preţului la case care creşte permanent a cuprins America aproape imediat, ţinînd pînă în 2008. Asta a fost povestea despre baloane care se sparg din cînd în cînd, ţine de vreo 300 de ani şi capitalismul nu a murit din asta niciodată, aşa că nu e cazul să-i mîncăm coliva.

Aş mai fi avut ceva poveşti de la Ferguson, dar nu mai e loc. Concluzia este că tensiunea dintre cei care au bani şi cei care nu au e veche de cînd lumea, dar că în acelaşi timp „banii sînt la baza progresului“. Cîteva adevăruri despre bani rămîn mereu valabile – spune Ferguson. Între acestea, adevărul că mai devreme sau mai tîrziu vine o criză şi orice lăcomie se transformă în frică. Şi din acest motiv, banii sînt buni şi drepţi.