Balada unei pensionare de tranziţie

Începusem, în numărul trecut, să scriu despre Feli, vecina bunicului meu. Nu m-am putut opri doar după o primă serie pentru că portretul ar fi rămas incomplet, în chiar cîteva din punctele lui esenţiale. Felicia era omul micilor ciupeli şi tranzacţii: acţiunile ei aveau, cred, de cele mai multe ori, şi o motivaţie interesată, pragmatică, şi una, să-i zicem, de suflet. De pildă, venea să-l viziteze pe bunicul meu, care nu se mai putea deplasa, ca să discute cu el, şi recunoştea că era as la politică. Dar, în acelaşi timp, o făcea şi pentru a se uita la televizor, şi pentru a mai ciuguli din mîncărurile pe care unii şi alţii din familie le aduceau, şi pentru a împrumuta cîte una din multele unelte deja de muzeu pe care bunicul meu le păstra şi cărora le găsea, încă, o utilitate. Felicia o ducea rău cu banii; dar era şi mînată de spiritul ăsta mercantil în sine, ca o soluţie de supravieţuire şi ca un mod de a se adapta vremurilor: pe scurt, aş putea spune că era un pensionar de tip nou, aşa cum bunicul meu şi generaţia lui nu au fost niciodată, păstrîndu-şi demnitatea neştirbită. Pînă la urmă, o pensionară de tranziţie, pe care vremurile tulburi postrevoluţionare au alterat-o. Mica ei descurcăreală, despre care a înţeles că e-n spiritul epocii, la ea se manifesta aşa. Nu era supărător, atîta timp cît şmecheria rămînea în sfera vizibilă şi era la vedere. De pildă, doamna Feli încerca să comercializeze lucruri foarte vechi pe care le avea prin casă. Odată a vrut să ne vîndă o pastă Maxam, de prin anii '80, e drept, nedesfăcută. Pe de altă parte, cînd cerea ceva, o făcea direct, fără să se-ncurce. Cînd îi satisfăceai cererea, nu se bucura necondiţionat de ceea ce îi ofereai, pentru că avea şi ea demnitatea ei: se uita prin "marfa" primită, fie că era vorba de reviste sau pulovere, le comenta, le clasifica, îşi permitea să refuze. Odată, i-am dat un pulover scămoşat sau prea lălîu. S-a plîns tuturor pentru că se simţise jignită. Eu m-am simţit vinovată că nu ştiu să fac daruri. Dar doamna Feli nu se reducea la latura meschină, pragmatică. Pasiunea ei pentru artişti şi monden, împletită cu învecinarea cu Cimitirul Bellu, o făcea să nu piardă nici una din înmormîntările celebrităţilor. Ştia despre toţi morţii, le ţinea socoteala. Mergea la înmormîntările actorilor, cîntăreţilor şi-ţi spunea cu exactitate cine a fost şi cu ce era îmbrăcat. Din cîte îmi amintesc, nu a lipsit de la înmormîntarea lui Ioan Luchian Mihalea. Şi nici de la cele ale diverşilor membri din Comitetul Central, precum şi ale actorilor din generaţia de aur. De fapt, pasiunea ei pentru cimitire nu data din ultima perioadă, ci din tinereţile ei, petrecute la Bistriţa-Năsăud, unde stătea pe o bancă în cimitirul local şi scria poezii. Căci, în ciuda aparenţelor, Felicia provenea dintr-o familie bună şi bine situată, iar ea, la rîndul ei, a fost inginer chimist. Şi măritată cu un doctor, dar pentru puţin timp: înţeleg că, deşi, pe vremea aceea, doamna Feli era subţire şi arătoasă, medicinistului îi cam plăceau femeile... Poate de atunci s-a schimbat ceva în Felicia. Sau poate după ce a ieşit la pensie şi a intrat în categoria, cenuşie, a pensionarilor. Cenuşie, probabil pentru că, deşi au fost cineva la viaţa lor, bătrîneţea le dădea o altă aură: ponosită şi fără speranţă. Era o ponoseală pentru care optau semideliberat, nu pentru că nu ar fi avut bani să se îmbrace sau să iasă (unii dintre ei se bazau pe ajutorul copiilor), ci pentru că interveniseră frica şi dezinteresul. Aşa s-a întîmplat cu unchiul Valer, fost magistrat, care aproape că mirosea şi i se vedea lenjeria de sub pantaloni; cu dl Nicolescu, şef de cartier, care fusese avocat, dar purta mereu acelaşi costum ponosit şi aceeaşi bască de ilegalist din filmele româneşti ale anilor '70, şi cu doamna Nicolescu, care, literalmente, nu ieşea niciodată din casă; cu Lidia Vişoiu, rusoaică adusă de un prieten de-al bunicului în timpul războiului, care trăia la maximum conflictele cu vecinii ţigani, pe tema gazului, şi era alcoolică. Şi cu doamna Feli însăşi, pe care o respectam pentru soluţiile ei de adaptare într-o lume care nu avea nevoie de ea.