Atei fără voie

1 septembrie 2006   Locuri comune

Aveam vreo 14 ani, cînd am auzit pentru prima dată cuvîntul ateu. La ora de istorie, tovarăşul profesor ne vorbea despre credinţele dacilor şi enumera zeii şi divinităţile antice. "Dar noi astăzi sîntem atei" - a ţinut să precizeze. Nimeni în clasă n-a schiţat nici un gest, timp de cîteva minute, apoi unul mai îndrăzneţ şi-a luat inima-n dinţi şi-a-ntrebat ce poate fi ateu şi de ce am fi noi aşa cum spune tovarăşul profesor. "Adică nu credem în nici un zeu" - a explicat. "Nici în Dumnezeu?" - a întrebat naivă o fetişcană, de parcă Dumnezeu n-ar fi fost tot zeu. "Nu, nici în Dumnezeu" - a venit imediat replica. "Atunci de ce mai mergem la biserică?" - o altă întrebare. "N-ar trebui să mai mergeţi la biserică" - a reluat profesorul şi s-a pierdut în argumente prin care încerca să ne convingă cît de rea poate fi credinţa în Dumnezeu. În capetele noastre a început atunci o întreagă derulare a zecilor de evenimente pe care am fi putut să le pierdem, dacă am fi ascultat poveţele dumnealui. Cum era să nu mergem la biserică cînd era atît de frumos? Sigur, copii fiind, nu alergam la biserică numai să ascultăm în linişte cuvintele Domnului, ci şi să ne revedem, să fim împreună cu ceilalţi, să primim binecuvîntarea preotului, să ne purificăm de greşelile noastre de peste an, să ne zbenguim, să ne rugăm şi cîte şi mai cîte. Cît de frumos era în Săptămîna Patimilor cînd satul întreg, cu mic cu mare, păşea în biserică cu flori în mînă, plîngîndu-l pe Mîntuitor, trecînd pe sub "masa plîngerii"! Cît de frumoase erau serile de Denii, cînd îngînam, alături de preot, de dascăl şi de ceilalţi, cîntece! Şi-atunci cînd ne plictiseam, ne alergam în jurul bisericii privind cu curiozitate şi obstinenţă pe geamul de la altar, întrebîndu-ne ce putea ascunde popa acolo de n-aveam voie să intrăm! Cu cîtă bucurie aşteptam ziua împărtăşaniei! Mama ne trezea de dimineaţă şi în haine noi ne trimitea la biserică de mînă cu bunica. Cu această ocazie aduna toată liota de nepoţi şi ne învăţa cum să ne comportăm în biserică, cum să ne închinăm sau ce rugăciuni ar trebui să spunem. Cîtă emoţie încercam cînd preotul ne întreba dacă am fost cuminţi, iar noi stînjeniţi, cu jumătate de gură recunoşteam c-am mai făcut cîte o năzdrăvănie, dar nu mai mult. Iar el, îngăduitor, ne da vinul binecuvîntat şi ne mîngîia pe creştet. Posturile nu prea le respectam cu rigurozitate, totuşi în ultima săptămînă, mama nu ne lăsa să ne atingem de nimic. Apoi în dimineaţa de Paşti nu îmbucam pînă cînd bunicul nu venea cu anafura sfinţită. Sau la Crăciun, sau la Bobotează. Dar cele mai frumoase erau hramurile bisericii din luna lui august. Nelipsiţi eram. Fiindcă bunica şi mătuşile mele erau marile bucătărese ale satului ce preparau mîncarea şi dirijau pe toată lumea, prindeam îndrăzneală şi ne înfiinţam acolo cu trei ore înainte de a se aşterne masa. Întinşi pe jos, pe pleduri şi covoare, cu linguri aduse de acasă, ne adunam acolo toţi copiii satului. Mîncarea ni se părea cea mai gustoasă, iar o gogoaşă toată pudrată cu zahăr sau o felie de cozonac nu puteau fi înlocuite cu nici o delicatesă din lume. Urmau apoi merele, perele, strugurii, pepenii. Preotul şi dascălul tronau în capul mesei, binecuvîntînd petrecerea. Se spuneau poveşti, se făceau glume, veneau invitaţi, de peste două sate, descusuţi cu insistenţă şi iscusinţă de ţăranii mei. Copii, puzderie. Mîncam în prima zi de post şi ne ospătam a doua zi cu cele mai alese fripturi şi sarmale, ciorbe de potroace sau de perişoare. Tot satul oferea din prea plinul său, iar apoi, împreună, sătenii se bucurau de această sărbătoare a lui Dumnezeu. Nimeni nu era supărat şi, pentru două zile, toţi uitau de griji şi probleme. Cum am fi putut să renunţăm la toate acestea doar pentru că, dintr-o trăsătură de condei, un profesor ne-a făcut atei? Atunci de ce rugăciunile bunicilor ne alungau durerile? De ce un "Tatăl Nostru" ne ajuta să ajungem cu bine acasă de la şcoală, noaptea, pe drumul pustiu în care doar Dumnezeu ne-ar fi putut călăuzi paşii? Aşa fuseserăm educaţi, să trăim cu frica şi credinţa în Dumnezeu. Nu ştiu pe cine a convins tovarăşul profesor, dar ştiu că pe feţele noastre se citea neîncrederea. Şi cu toţii am fost pedepsiţi. Nu numai că am trecut la dicţionar (sper că vă mai aduceţi aminte acele mici carneţele numite vocabular) cuvîntul buclucaş, ci am primit să transcriem de o sută de ori în caiete propoziţia "Noi sîntem atei". Ora următoare, un nefericit de copil recita sub tabloul tovarăşului Nicolae Ceauşescu cele o sută de propoziţii: "Noi sîntem atei. Noi sîntem atei. Noi sîntem atei". Nu cred că vreunul dintre noi a devenit ateu atunci, poate nici mai tîrziu, dar ani de zile această întîmplare mi-a rămas întipărită în minte. Ce l-a făcut pe tovarăşul profesor (un dascăl de la care am învăţat istoria naţională şi mitologică, unde Eminescu declama, în versuri măreţe, justeţea lui Vlad Ţepeş sau Barbu Delavrancea ne ajuta să-l înţelegem pe Ştefan cel Mare. Şi la acea epocă mi se păreau cele mai importante lecţii.) să se poarte aşa, într-un sat uitat de lume şi unde biserica era atît de importantă, nu prea ştiu să răspund. Gesturi automate într-o epocă impregnată de socialism ştiinţific sau chiar ateism? Cine mai poate şti.

Mai multe