Aşteptări romantice
Sînt zile în care mentalul colectiv, dacă nu pornirile tale reale, te fac să aştepţi, mai bine zis să tînjeşti după anumite lucruri, după anumite reacţii de-ale celorlalţi. Cele "potrivite", sau appropriate (termenul din engleză cred că redă mai exact aşteptarea impusă de nişte reguli dinafară, nescrise...) pentru ocazia dată. Adecvate din punct de vedere social, al comunităţii din care faci parte, momentului calendaristic respectiv: un soi de presiune socială care, chiar atunci cînd vizează lucruri şi ritualuri plăcute, le poate transforma în reversul lor prin ideea de constrîngere implicată. Teoria de mai sus se aplică mai tuturor sărbătorilor, pe rînd: de la Crăciun la Sf. Valentin şi la 1 Martie. În asemenea momente, societatea de consum se află la apogeul funcţiunilor sale, pe care şi le expune agresiv, în maxima lor desfăşurare. Boom-ul comercial festivist se asociază cu o mai subtilă manipulare psihologică, ce s-ar putea sintetiza, pe scurt, în felul următor: dacă nu participi la sărbătoarea asta, şi nu oricum, ci în calitate de cetăţean integrat, activ şi interesat de desfăşurarea lucrurilor, nu eşti în rîndul lumii; nu te bucuri de viaţă, nu-ţi faci datoria de consumator, eşti o relicvă umană trecută în rezervă... Lipsa ingredientelor de pe lista anterioară nu poate duce decît la un sentiment de vinovăţie (eşti vinovat că nu ţi-ai îndeplinit cu zîmbetul pe buze datoria de cetăţean) urmat de unul de ratare... Odată intrat în hora cetăţenească a fericirii, obligaţiile, implicite, se ţin lanţ: nu poţi primi un cadou cu ocaziile mai sus-menţionate dacă nu eşti sexy, într-o primă fază, şi dacă nu ai apropiaţi, într-o a doua. Dacă eşti o persoană ştearsă şi singuratică, fără familie şi prieteni, care, să zicem, vrei doar să exişti şi să contempli minunile lumii, nu ai nici o şansă. Desigur, starea aceasta nu e una de dorit pentru o viaţă întreagă: dar mai sînt momente cînd, obosit de lume şi viaţă, vrei să fii aşa. În cazul ăsta, nu poţi fi prins în iureşul fericirii cu orice preţ, care te taie cu cruzime de pe listă dacă nu te potriveşti. Ca atare, te străduieşti să faci faţă, şi dă-i, şi luptă: te agiţi să arăţi "sexy", măcar cu un accesoriu vestimentar, acolo (deşi nu te simţi neapărat aşa); îţi inventezi repede un iubit, ca să fii în rîndul lumii; precum şi prieteni, sau măcar cunoştinţe cărora le poţi da ceva şi despre care, apoi, povesteşti altora cu lux de amănunte... Pe unii îi îndrăgeşti sincer, alţii îţi sînt doar utili: cert e că, datorită puhoiului lor, real sau imaginar, "te-ai mai scos" încă un an, ai ieşit întreg la apel, fercheş la trup şi mare (cît încape...) la suflet... Rămîn totuşi momentele dintre, de luciditate, pe care Bucureştiul, în cenuşiul său iremediabil, ţi le poate oferi în continuare: cu un telefon în mînă, pe un morman de noroi, contemplînd nu cu mizantropie, nici cu indiferenţă, ci, mai curînd, cu uluială, mulţimea care se agită, printre tarabele cu buchete "preambalate" şi jucării de pluş. În care, plasîndu-ţi privirea pătrunzătoare, nu ştiu prin ce minune, undeva deasupra, să vezi - cu ceea ce, în momentul respectiv, ţi se pare claritate - că, da, oamenii sînt nişte furnicuţe, care cer de la tine acelaşi lucru, ai, n-ai chef... Dar şi că, pe lîngă asta, în ciuda cenuşiului şi a noroiului, există şi altceva, un curent subteran pozitiv, de afecţiune umană în general, atemporală şi nonconformistă, care - atîta timp cît nu eşti cu totul pervertit şi insensibil - te ajută să duci lucrurile mai departe într-un mod pozitiv, uman, implicat. În loc să devii mizantrop, dacă nu poţi fi destul de... comme il faut, dă-ţi voie măcar să fii altruist, chiar într-un mod difuz şi neconturat. Aşa te mai poţi bucura că ai găsit, la tarabe, un iepure mecanic - cu cheiţă, ca pe vremuri! - care se mişcă greoi, dar dîrz, din încheieturi... Sau că diriginta fiului tău invită mamele din clasă la un pahar-surpriză cu şampanie de 8 Martie...