(Aproape) noua ordine (ne)civilizată
Viaţa cotidiană în Bucureşti poate aduce - dacă o privim din unghiul realităţii gata să treacă limita spre imaginaţie - cu cea tipică dintr-o antiutopie: cenuşiul sistematic din jur (căruia eu, una, i-am găsit mereu scuze şi estetici, dar, care, de fapt, m-a copleşit şi pe mine); destulele clădiri dărăpănate, aparent fără speranţă, cu atît mai mult cu cît potenţialul de sub stratul de uitare e vădit vizibil; gunoaiele, poate nu la fel de multe ca altădată, cel puţin în unele zone, dar la fel de agresiv-enervante prin mesajul lor: le aruncăm în continuare, pentru că spaţiul public e un no manâs land, de care nu numai că nimănui nu-i pasă, dar pe care ne şi permitem să-l sfidăm; maşinile parcate pe trotuare, ignorînd ideea de loc de trecere, ca şi cum pietonii nu ar exista sau ar fi o cantitate, cel puţin material vorbind, mult prea neglijabilă; cîinii din curţi, ca o perpetuă ameninţare, care scot boturile prin veşnic rămasele locuri libere de dedesubt şi vor să întregească cercul interdicţiilor pentru bietul locuitor al oraşului: nici pe aici nu se trece, deci, practic, dacă în partea cealaltă sînt maşinile, nu e loc pentru tine, trecătorule... Şi, nu în ultimul rînd, nebuna horă a circulaţiei, în care nu ai cum să nu te laşi prins, de 2-3 ori într-o zi, şi să nu împărtăşeşti din trăirile haotice şi impulsive ale jucătorilor săi - într-un fel climaxul şi esenţa lumii grăbite, stresante şi intolerante în care trăim. Pînă la urmă, doar dacă eşti o cît de măruntă şi neînsemnată parte a acestui dans, te poţi considera locuitor autorizat al Bucureştiului. Şi totuşi, noua filozofie a supravieţuirii rodnice, paradoxal, nu se reduce doar la atît, şi în nebunia asta, aparent fără ordine, există şi o fărîmă umană. Chiar în lungul drum al maşinilor către destinaţia rîvnită, există, 1 la 30, un şofer care îl lasă pe altul să treacă primul, cu un gest între curtoazie şi dispreţ. Uşor superior, totuşi... Şi se mai conturează o nouă etică a relaţiilor umane interesate, şi aici mă refer la servicii: multe din contactele cu cei care oferă respectivele servicii au trecut într-un alt nivel de civilizaţie faţă de, să zicem, perioada precedentă marcată de mai neaşezaţii ani â90. Operatoarele de orice, de la taxi la livrări de pizza, la vînzătoare, chelneriţe sau poliţişti, şi-au însuşit un cod de comunicare pe care-l folosesc cu succes: acesta presupune un ton între curtoazie şi familiaritate, amestecat cu oarecare onestitate cînd e vorba de revelarea preţurilor unor produse care, pentru majoritatea urechilor de bun-simţ, sînt prea piperate - şi cu o doză sporită de răbdare (în majoritatea cazurilor). Cei care livrează pizza sau alte bunătăţi, la domiciliu, nu se enervează să-ţi facă lista produselor pe care ţi le oferă, precizînd şi preţurile, atunci cînd e cazul; doamnele de la taxi nu se sfiesc să încerce să-ţi găsească o maşină timp de 5 minute, dacă te ştiu client fidel; vînzătoarele de la supermarket nu mai sînt la fel de isterice cînd ţi-ai umplut coşul mai mult decît poţi duce şi trebuie să cheme "colega" cu codul ca să-ţi scadă din produse sau atunci cînd plăteşti cu cardul; şoferii normali de taxi nu sînt supăraţi pe cursele scurte, pentru că şi-au dat seama că le laşi dublu; buticăresele nu se mai dau înapoi să-ţi arate cît mai multe produse din rafturi, fiindcă s-au prins că asta înseamnă, în multe cazuri că, pînă la urmă, vei cumpăra măcar ceva... Şi cu toatele şi toţii îşi încheie discursurile cu deja consacrata "O zi bună!", formulă care, culmea, a-nceput să nu mi se mai pară atît de ridicolă, pe cît de înduioşătoare. Lucrurile bune înşirate mai sus nu se întîmplă în toate cazurile. Dar există, în haosul general, şi o tendinţă către aşa ceva: am putea-o numi, pînă la urmă, aspiraţie către un firav profesionalism incipient.