Anonimii

Lumina zilei se îngînă cu noaptea. Primele stele răsar, dar zăpuşeala zilei nu vrea cu nici un chip să se stingă. Ghiţă măcelaru numără de zor cele cîteva băncuţe adunate peste zi. N-a făcut mare alişveriş azi şi nici măcar nu s-a mai grăbit să mai taie altă vită. Ce rost ar fi avut din moment ce n-a vîndut mai nimic? S-a intrat în postul Sfintei Marii, iar săracii din mahala nu prea mai vin după carne. Îl priveşte pe Spiridon calfa ce c-o cîrpă apără de muşte carnea întinsă direct pe tejghea. De-ar fi avut atîţia clienţi cîte muşte s-au strîns, atrase de mirosul de sînge, de hoit, de carne intrată în putrefacţie, azi ar fi fost bogat. "Ia, bă, Spiridoane, un kil dă carne şi hai du-te, gata, s-a terminat, azi n-am vîndut mai nimic." "Poate s-o dau la cîini, nene Ghiţă, răspunse Spiridon, că mămuca nu pune-n gură carne în aist mare post şi nici pă noi nu ne lasă. Ştevie şi mămăligă, asta-i mîncarea." Apoi Spiridon plecă cu kilul de carne înfăşurat în basma, gîndind că poate mă-sa s-o lăsa convinsă să facă o friptură că de-atîta mămăligă se cam săturase. Rămas singur, Ghiţă luă şi el o halcă bună, o înfăşură într-o cîrpă cu care tocmai ştersese tejgheaua, stinse lumînarea, trase obloanele, încuie uşa şi plecă către casă. Ştia că nici a lui nevastă n-avea să pregătească carnea. Postu-i post, da' nu să-ndura s-o lase acolo, cine ştie, poate fiartă ar fi mîncat-o măcar copiii, că ei ce păcate ar mai putea să aibă! Mariţa a lu' Pădure bărbier, bucătăreasă la dumnealui boieru Pîrşcoveanu, adună în grabă cîteva resturi într-o bocceluţă, luă o pîine mare din cămară şi-apoi plecă către casă, către copiii ce o aşteptau flămînzi pe prispă. Pe drumul prăfuit şi presărat cu stelele nopţii, se întreba ce-or fi făcut peste zi, de-i va găsi întregi, de nu se vor fi înecat la gîrlă, că de cum dădea căldura îşi petreceau timpul mai mult pe Dîmboviţa şi prin ochiuri de apă, de nu se vor fi luat la harţă cu alţi copii din mahala. Pădure era plecat de ceva vreme la Ţarigrad că sărăcia, bat-o vina, îl obligase să-şi ia lumea-n cap în speranţa unui oarecare cîştig, cu gîndul la sufletele ce veniseră pe lume şi-acum aveau nevoie de el să crească, să-şi facă un rost. Lovindu-se din cînd în cînd de vreun trecător rătăcit în noapte ca şi ea, Mariţa se tot întreba ce-o fi făcînd Pădure al ei; nu mai primise veşti de vreo şase luni, cercetase toţi străinii ce trecuseră prin oraş, toţi slujitorii ajunşi în mahala, bătuse cîrciumile de cum auzea că un alt negustor venise sau că vreun tovarăş se întorsese acasă. În zadar, nimeni nu mai auzise de Pădure al ei. Panaiotache plăcintaru îl văzuse ultima oară, dar nu la Ţarigrad, ci la Odrii, unde-şi deschisese prăvălie şi încă-i mergea bine. Dar doar atît putuse afla, iar acum, cu speranţa în suflet, se îndrepta în fiecare seară către casă, gîndind că-l va găsi pe Pădure al ei pe prispă, nu mai conta bogăţia promisă, nu mai vroia chiverniseală, ci doar pe el acolo pe prispa casei, un bărbat în pat să-i aline singurătatea, să-i împărtăşească grijile şi gîndurile, un tată pentru copiii lor. Biserica Udricari: diaconul Ştefan suflă în ultima lumînare, se strecoară prin întuneric, pune lacătul cel mare la uşă. "Du-te acasă nene Grigore, gata, e noapte, pînă mîine nu mai ai ce să faci aici", îi strigă unui cerşetor aşezat pe trepte chiar lîngă uşa de la intrare. Grigore calicul nu se clinti, bătrîn, bolnav, orb de vreo trei ani, fusese alungat de toţi copiii lui, acum nu mai putea fi de folos nimănui, o povară şi-atît. Cine avea nevoie de un orb, cine avea timp să-l hrănească, să-i întindă o cană de apă atunci cînd era însetat sau măcar să-l asculte atunci cînd durerile de şale nu-l slăbeau? Uitaseră atît de repede că se chinuise cu ei, că-i crescuse cu grijă, că-i dăduse la casele lor cu zestre şi avere, că-i ajutase să-şi ridice case, că fusese alături de ei atunci cînd au avut nevoie de el, atunci cînd a putut. Acum se aciuise la Ilinca, fiica cea mică, rămasă văduvă cu o droaie de copii, singura ce se dovedise mai cu milă decît ceilalţi, mai săracă decît ceilalţi, muncind pe brînci ziua în casa dumnealui boier Văcărescu, iar noaptea la lumina lumînării croşetînd ciorapi pe care, ziua, Măriuţa, fiica cea mare, îi vindea la tîrg. Aşa că, în fiecare dimineaţă, Iliuţă îl lua de mînă şi îl aşeza la uşa vreunei biserici în aşteptarea milei creştinilor, implorînd ajutor, bunăvoinţă, un bănuţ sau o bucată de pîine. Uneori creştinii erau darnici şi traista se umplea, încît seara, cînd Iliuţă venea să-l culeagă, îi era greu s-o ridice. N-avea curajul să se atingă de nimic, n-avea curajul să rupă din pîinea primită sau măcar să-nghită din colacul azvîrlit de vreo creştină, deşi foamea îl chinuia deseori, deşi maţele îi ghiorţăiau cu putere, deşi Ilinca îl certa adesea că nu se hrăneşte cum trebuie şi ajunsese doar piele şi os. Dar cînd se gîndea la cei şase copilaşi ce-l aşteptau în fiecare seară, cînd îi auzea plescăind şi înfulecînd cu bucurie orice rest, orice bucăţică, cînd simţea bucuria Ilincăi pentru orice bănuţ primit era mulţumit că-i răsplătea bunătatea astfel. Era bătrîn, ajunsese să se mulţumească cu foarte puţin. Azi însă nu strînse mai nimic, căldura zilei îi făcuse mult rău, puterile îi slăbiseră, îi era ruşine să se întoarcă acasă unde-l aşteptau nepoţii, amărăciunea reuşise să-i cuprindă sufletul cu fiecare oră ce se scurgea fără ca ei, oamenii, să-şi arate mila, fără ca ei, creştinii, să dăruiască din prea plinul ce Dumnezeu li-l dăruise. Şi el fusese hapsîn, şi el fusese avar, şi el trecuse pe lîngă cei de pe treptele bisericii, şi el îi ignorase, ba chiar îi ocărîse spunîndu-şi că nu erau decît şarlatani ce-ar trebui să muncească. Se luase pe sine drept exemplu: banul, averea, familia, copiii, lucruri importante pentru care nimic nu trebuia risipit. Dar iată că acum ajunsese la mîna unora ce ca şi el odinioară gîndeau la altceva, iar mila cea mare, mila creştinească se pierduse undeva la porţile unei biserici încuiate. Şi Iliuţă nu mai venea, iar el era mult prea bătrîn, mult prea obosit pentru a aştepta încă o zi, încă o noapte, încă un creştin ce i-ar fi aruncat un bănuţ...