Animaţie din alte vremuri…

"Pin-Pin este un pinguin, personaj de desene animate, creat de Luminiţa Cazacu. Serialul s-a născut în urma filmării unor pinguini deosebit de sociabili. Prin rotoscopie, pelicula a fost transformată în desen animat, care era iniţial conceput ca musical. (…) Astfel, Pin-Pin devenea eroul unor întîmplări în diverse regiuni ale globului, unde întîlnea animale-copii pe care şi le transforma în prieteni. (…) După 1989, serialul de desene animate a devenit lungmetraj, intitulîndu-se Călătoriile lui Pin-Pin. (…) Într-o vreme, din cauza cenzurii devenite tot mai absurde, care găsea aluzii peste tot la traiul greu al românilor, au fost tăiate dialogurile dintre personaje." Toate acestea le aflăm din Wikipedia despre Călătoriile lui Pin-Pin, film prezentat, în afara concursului, la secţiunea "Proiecţii speciale" (1990, regia şi scenariul Luminiţa Cazacu " care, de altfel, a primit, tot în cadrul Festivalului Anim’est, Premiul pentru întreaga activitate; voci: Anda Călugăreanu, Horaţiu Mălăele, Florian Pittiş, Valeria Ogăşanu…). Nu mă îndoiesc nici de faptul că a făcut săli pline în 1991, şi nici de tăierea dialogurilor dintre personaje, lucru obişnuit pe vremea aceea. Doar că, văzînd pentru prima dată filmul acum, în 2009 (nu ştiu din ce motive l-am ratat la vremea lui…), l-am recepţionat golit de aura îndulcitoare a amintirilor copilăriei. Şi influenţată de amintirile unei alte copilării, mai recente, şi anume cea a copilului meu, marcată de cu totul alte desene animate: Babar, Franklin, Willy Fogg sau Familia trăsnită; Viaţa cu Louie, Lumea lui Bobby, Copiii de la 402; Piratul Jack, Dexter sau Fetiţele Powerpuff; Simpsonii; South Park… Deja lucrurile o iau razna, veţi spune, South Park nu e pentru copii… Nu, dar copiii un pic mai mari se uită la el, nu-i poţi opri complet şi, încet-încet, îşi schimbă percepţia asupra animaţiei şi a lumii în general. O doză de cinism o înlocuieşte pe cea de naivitate a generaţiei noastre, care ştia că, pînă la urmă, Albă-ca-Zăpada va învia şi va rămîne cu Prinţul, că Pinocchio, dacă face o faptă bună, nu numai că va fi salvat, dar va deveni şi om… Generaţia lor află, tot din desene animate, că orice poate deveni personaj de desen animat " chiar şi… un excrement; că de orice îţi poţi bate joc, de la iubire la patriotism şi la religie; că părinţii nu sînt neapărat mai înţelepţi decît copiii, şi bunicii, aşijderea; că există diverse orientări sexuale; că se moare… Doza de cinism versus cea de idilism e evidentă. Ca întotdeauna, adevărul e undeva la mijloc. Călătoriile lui Pin-Pin însă, chiar pentru un mare fan Disney, ca mine, au fost, totuşi, mult prea… idilice. Albă-ca-Zăpada şi Pinocchio sînt la fel de siropoase, dar e vorba de un idilism… profesionist, cu tradiţie. Cel din desenele animate româneşti e unul prea… pe faţă. Profesioniste şi ele din punct de vedere tehnic, desenele animate româneşti clasice nu au fost, în mare parte, pentru mine, nici pe vremea cînd eram în target, o reală desfătare. Da, mă uitam şi eu, ca oricare altul de vîrsta mea, la Mihaela, Miaunel şi Bălănel, Pătrăţel, dar mă enerva mereu latura uşor prea moralizatoare, nu întotdeauna mascată de un umor de foarte bună calitate. La fel şi acum, cu Pin-Pin. Am apreciat curăţenia morală, să-i spunem, a desenului; m-am bucurat de lipsa răului absolut: în toate situaţiile, Pin-Pin nu numai că reuşea să-l învingă, ci şi să-l tranforme în umor. Personajele negative deveneau ridicole, şi erau astfel exorcizate. Desenele erau plăcute, iar cîntecele " simpatice. Dar, ceva, pe undeva lipsea: totul se desfăşura într-o schemă prea bine definită, într-un pattern mult prea regulat pentru zilele noastre. Simţeam nevoia să o ia razna, pe alocuri… Dacă Pin-Pin ar fi călcat măcar puţin strîmb, o dată, cine ştie… Dacă odraslele mai mari comentau ironic, pentru copiii mai mici însă, Pin-Pin a fost agreabil.