Alte gesturi, gusturi şi ritualuri...

25 august 2005   Locuri comune

Rîşnitul cafelei, în rîşniţa mare, aurie, metalică, învîrtind manual de mîner, ferm dar tihnit, aşa cum făcea bunicul meu. Cafeaua ieşea mare, dar gustoasă şi, evident, se făcea la ibric. În ibricul roşu cu buline se mesteca încontinuu, cu linguriţa lungă-n coadă. Gestul ăsta, ştiu, nu e complet ieşit din uz, îl mai fac destui şi azi (printre care şi eu). Totuşi, măreţul, viu-coloratul şi perfecţionatul filtru, ca să nu mai vorbim de espresso, au înlocuit ibricul. S-a dus şi mitul cafelei proaspăt rîşnite (devenite mai tîrziu nechezol), în uriaşele rîşniţe din alimentare, raionul dulciuri sau delicatese, pe care o luai acasă în clasica pungă de hîrtie albă. Ţin minte şi acum ce eveniment a fost, pentru cafegii, apariţia rîşniţei electrice, provenită, cred, din ţările socialiste vecine şi prietene, mai dezvoltate, în care doar puneai boabele, apăsai pe un buton şi... miracolul negru era gata. Dulceaţa, făcută în casă, era nelipsită la cafea, nu doar în romanele interbelice, ci chiar în copilăria mea. Ideea acesteia, fie ea de cireşe amare, portocale, nuci verzi, zmeură sau trandafiri, era tocmai delicateţea înghiţiturii. 2-3 linguriţe erau de ajuns să-i simţi gustul, să te energizezi (conform limbajului şi standardelor de acum), să te binedispui suficient pentru a face faţă la conversaţie. Şi, dacă erai o gospodină cîrcotaşă, să poţi face comentarii (interioare sau exterioare) despre cît de bine sau de puţin bine e legată sau dulce. O altă variantă, mai misterioasă, era şerbetul, atît de consistent încît îţi ajungea o linguriţă, şi aceea atenuată de nelipsitul pahar cu apă. Mai dulce decît dulceaţa (scuzaţi pofticioasa repetiţie!), şerbetul rămînea chiar un mister: dacă la ritualul fierberii aromate a celei dintîi am tot asistat, de la misterele celui de-al doilea am fost exclusă. Ideea amîndurora nu era saţietatea, satisfacerea nevoilor stomacului, ci mai nobila degustare. Erau nişte gesturi delicate, care nu urmăreau umplerea timpului de vizită, ci esenţializarea lui în instanţe scurte, puternice şi exemplare. Cu timpul, concentrata dulceaţă s-a dilatat în interminabilele chips-uri sau Maxi-mix, al căror gust puternic, dar deloc rafinat este multiplicat la infinit cu mesajul: consumaţi, căci ceea ce vă place nu se termină niciodată. Încurajator pentru început, obez spre sfîrşit. Pe scurt, în vizitele să le zicem de după-masă, puţinul semnificativ a fost înlocuit, în multe cazuri, cu abundentul lipsit de substanţă (tot aici ar putea intra un alt exemplu, pe care nu mai are rost să-l dezvoltăm, şi anume vişinata de altădată versus sucurile cu mult acid şi 3% fructe, de acum). Alte gesturi ieşite din uz: pusul fierului de călcat (cordless în stil vechi) pe plita de aragaz, ca să se încălzească, ba chiar stropitul rufelor fie cu mîna, dintr-un ibric, fie cu un ingenios dispozitiv realizat dintr-o sticlă din plastic, de detergent lichid de atunci, cu dopul găurit uniform (de altfel, din acele sticle se făceau şi ornamente florale de grădină, dacă vă mai aduceţi aminte); storsul rufelor, chiar după ce le scoteai din maşina de spălat Albalux, şi apretatul lor; pînă la urmă, cu unele excepţii de scurtă durată, datul cu mătura (măturatul cel trainic, cu mătura bine-udată, pe sub paturi şi chiar pe covoare); gestul frecatului, a orice, de la chiuvete la oale, mult diminuat de produsele-minune de curăţat, gen Cif sau Cillit; vînosul gest al desfundatului, chiuvetei sau băii, cu veşnica pompă de cauciuc, şi el minimalizat de musculosul Mr. Muscolo. Gesturi de forţă înlocuite, mai mult sau mai puţin, în funcţie de posibilităţi, de cele ale ingeniozităţii cu tentă miraculoasă. Unii dintre noi însă continuă să le prefere pe cele în forţă: o salată de vinete la mixer nu iese la fel ca una amestecată manual, spun gospodinele mai conservatoare. O altă categorie de gesturi care au dispărut sînt cele ale economiei: cu toţii ne amintim de colectarea de sticle şi borcane, din care puteai scoate bani rezonabili cînd rămîneai fără. Sau de garanţiile de la sticlele de bere, adunate la mare, din care îţi puteai lua cel puţin o altă sticlă de bere. Sau de iritanta replică a vînzătoarei, chiar din anii '90, "aveţi sticlă?". Răspunsul negativ, chiar dacă plăteai lipsa, putea genera chiar refuzul produsului. Astăzi, vînzătoarele te întreabă, cu o uşoară undă de reproş cînd răspunsul e "nu", "aveţi card?".

Mai multe