Aceşti suedezi care ne conduc

E ceva frustrant în legătură cu suedezii. Cum dau de ei, cum îi invidiez. Suedezii sînt ca cei care aveau rude în Germania pe vremea lui Ceauşescu: ei mereu aveau jucării tari, mitraliere cu luminiţe, ciocolată amăruie, gumă de mestecat, reviste cu femei dezbrăcate furate de la părinţi. Pe scurt, erau insuportabili. Cam aşa sînt suedezii acum. Cînd am fost la Chişinău (de s-a nimerit cînd cu revoluţia/lovitura de stat care oricum nu a mai avut loc), trebuia să cercetez donatorii internaţionali pentru Republica Moldova. Cine erau cei mai cu moţ în oraş? Suedezii. Nu doar că dau o mulţime de bani, dar îi mai folosesc şi cu cap. Reuşesc, în acelaşi timp, să lucreze bine şi cu Guvernul moldovean, şi cu contestatarii acestuia. Nu doar că se orientează spre proiecte utile, dar îi mai conving şi pe alţii (ca englezii) să bage bani în ideile lor. Singura satisfacţie patetică este că agenţia lor de dezvoltare internaţională are o prescurtare urîtă în limba moldovenească " SIDA. Cînd discutam cu o colegă ce am putea propune noi la CRPE pentru schimbarea finanţării învăţămîntului din România, astfel încît banii să ajungă la părinţi şi aceştia să decidă mai degrabă decît birocraţii din minister, ce argument îmi aduce? Aşa fac suedezii, să propunem modelul suedez. Hait! Cam cu aceste sentimente am pornit să scriu un raport pe care tocmai l-am lansat public, despre ce ar trebui să facă România în cele şase luni ale Preşedinţiei suedeze a UE ("Răspunzînd provocării de a avea o voce în UE " România şi Preşedinţia suedeză a Uniunii". E scris împreună cu colegii mei de la Centru şi se găseşte pe site, www.crpe.ro). Exasperant de normal, suedezii au pregătit impecabil preluarea cîrmei. Am citit un manual de comunicare special conceput de aproape 100 de pagini, de unde aflai, între altele, detalii despre fiecare minister al lor, cu departamentul care se ocupă de afaceri europene, persoana responsabilă şi datele de contact. Şi cam la fel cu fiecare instituţie importantă. Ministrul lor pentru Afaceri Europene ţine un blog special privind Preşedinţia şi tot face valuri cu declaraţii în presa europeană. Sloganul Preşedinţiei este "Taking on the challenge / Răspunzînd provocării", de unde şi titlul raportului nostru, o simplă pastişă de oameni invidioşi. Comentatorii răsuflă parcă uşuraţi: au venit suedezii, ăştia ştiu ce fac. E drept că vin după două preşedinţii care au dat emoţii. Francezii au provocat valuri, dar nu foarte multe rezultate. Sarkozy a fost energic, dar a şi băgat lumea în sperieţi: ceilalţi europeni nu erau foarte siguri dacă să-l urmeze sau să le fie frică de el. Apoi au venit cehii. Nu că ar fi făcut greşeli mari, dar au reuşit să dea impresia că nu sînt tocmai pregătiţi. O schimbare de guvern la Praga în plin mandat european, senzaţia că e o ţară prea mică pentru a conta, sentimentul de superioritate al multora din Vest faţă de unii din Est, fie ei şi cehi. Toate au dus la evaluări negative: cehii nu s-au descurcat bine. Cu atît mai convenabil pentru suedezi. O ţară suficient de mică cît să nu sperie restul Uniunii, suficient de mare cît să creeze alianţe, suficient de pragmatică cît să ştie clar ce vrea. Şi iar mă apucă invidia: toată lumea e convinsă că mandatul lor va fi unul de succes. Iar sloganul nu e doar vorbă goală, suedezii chiar şi-au propus multe. Vor să relanseze Strategia Lisabona, acel plan cvasi-eşuat de a face economia europeană cea mai competitivă şi avansată din lume. Vor să obţină un acord european final înaintea conferinţei mondiale asupra schimbărilor climatice de la Copenhaga (care ar trebui să înlocuiască celebrul Kyoto). Vor să treacă setul de directive ce ar urma să concretizeze Pactul European privind Migraţia şi Azilul, negociat de Preşedinţia franceză. Vor să înceapă aplicarea Parteneriatului Estic, noua politică a UE privind şase ţări din fostul spaţiu sovietic, cărora le oferă mai mult decît bună vecinătate şi mai puţin decît perspective de aderare. Ne interesează aceste teme? Ar trebui. În legătură cu Parteneriatul Estic, România ar trebui să europenizeze relaţia sa cu Moldova, adică să-i convingem pe cei din UE că nu e un conflict bizar între două ţări egal de imature, ci un conflict iscat de nişte nevricoşi care acuză Bucureştiul fără dovezi. Dar pînă atunci, ar trebui să ne decidem acasă ce vrem exact cu Moldova: mai sîntem avocatul aderării acestei ţări la UE? În ce condiţii? După ce ne hotărîm, Parteneriatul Estic este un instrument în care putem prinde o relaţie bilaterală care altfel ne dă imense bătăi de cap. În ce priveşte schimbările climatice, România este oarecum tipică pentru ţările din Est: nu prea convinsă că ar trebui să facă şi ea eforturi pentru reducerea emisiilor poluante, adică ideea e bună, dar pe banii altora. Est-europenii par a vrea să fie un fel de chinezi locali: să facă cei bogaţi eforturi, noi să mai poluăm o vreme pînă ne dezvoltăm. Deja UE a convenit pe nişte ţinte de reducere a emisiilor, care ne vor lovi, deşi nu prea avem încă habar cum exact. Suedezii, ecologişti cum îi ştim, vor să facă aceste standarde chiar mai dure. Marşăm sau îi sabotăm? Aceasta e întrebarea. În ce priveşte Pactul European pentru Migraţie, sîntem în situaţia uşor bizară că vom participa la nişte dezbateri finuţe despre cum ar trebui Europa să-i trateze pe migranţii din Africa şi Afganistan, dar avem încă restricţii pentru muncitorii români în anumite state membre, mai ales cele mari (nu şi în Suedia, care a ridicat printre primele restricţiile). Revenind la aceşti suedezi care ne conduc, am citit în aceste zile cîteva articole despre Suedia care încercau să explice eficienţa maniacală a acestor oameni. Pacea care durează acolo de 200 de ani, luteranismul care a lăsat urme într-o ţară altfel aproape complet laicizată, lipsa claselor sociale într-o ţară prea mare şi prea sălbatică pentru a fi suportat exploatare. Poate cîte ceva din toate. Dar, mă gîndesc aşa, din perspectiva unui invidios irecuperabil, nu o fi şi un fel de obişnuinţă a epatării? Suedezii ăştia invidiaţi de restul lumii poate s-au obişnuit cu această condiţie: ştiu că lumea aşteaptă multe de la ei şi că trebuie să ne ia faţa mereu, au devenit dependenţi de asta. Nu e o explicaţie foarte ştiinţifică şi nici nu ar putea fi probată. Dar dacă nu mai pot să fie altfel? O exista în Suedia o vorbă de genul "ca la noi la nimenea!", dar cu sens taman invers decît în România?