Acest Obama care ne bîntuie

Revista The New Yorker de săptămîna trecută se deschide cu un lung şi impresionant articol despre Hillary şi Barack. Reporterul s-a întîlnit cu diverse persoane din trecutul celor doi. Unele poveşti te lasă mască. De pildă, povestea domnului Craig. Cînd era student la Yale, Greg Craig a subînchiriat apartamentul unui cuplu tînăr, Hillary Rodham şi Bill Clinton. De atunci, au rămas prieteni. Mărturie stă raftul cu poze din biroul său. Pe una din poze, scrisul personal al preşedintelui îi mulţumeşte lui Craig pentru că a condus echipa de avocaţi în bătălia împotriva demiterii de către Congres. Domnul Craig este acum consilier în campania lui Obama. Îi spune reporterului de la The New Yorker că nu s-a putut abţine, a fost prea entuziasmat. "Nu am mai văzut aşa ceva în politica americană de la Robert Kennedy încoace." Şi nu este singurul Kennedy care joacă pentru Obama. Caroline Kennedy, fiica lui John F., spune că este primul politician care îi aminteşte de tatăl ei. Un coleg american de la facultate mi-a spus că prieteni de-ai săi au devenit fani Obama şi nu se mai poate vorbi normal cu ei. Nici nu mă mir. Are ceva copleşitor cînd îl asculţi. În 2004, un discurs la Convenţia Democrată l-a făcut celebru. Obama a început să vorbească despre tatăl său, un kenian care a studiat în America şi s-a căsătorit cu o fată albă din Kansas (era pe cînd segregaţia rasială nu se terminase) pe care apoi a părăsit-o. O poveste ca asta poate vorbi despre multe lucruri. Poate fi despre dragoste, despre bariere sociale, despre dezamăgire, despre începuturi care se sfîrşesc. În discursul din 2004, povestea tatălui său este despre speranţă. Speranţa în America. Discursul se întoarce spre sală. Fiecare are speranţe şi împreună le putem împlini. Trebuie să fim uniţi, nu există America neagră şi America albă, există Statele Unite ale Americii. Nu există America democrată şi America republicană, există Statele Unite... Repetă această construcţie de cîteva ori. Sala o ia razna. Căutaţi acest discurs pe YouTube. Mie mi s-a ridicat părul pe mîini. Nu îmi puteam scoate din cap frazele astea: "... there’s the United States of America...". Lucru care m-a mirat profund cînd mi-am adus aminte ceva esenţial: mie nu îmi plac ideile acestui om. Le consider proaste pentru America şi pentru lume. Dacă ar retrage trupele din Irak cum spune că vrea să facă, s-ar instala acolo un haos care ar duce la carnagii. I-am citit planul pentru zonele rurale pentru că a trebuit să scriu la facultate despre politicile agricole americane. Are o mulţime de promisiuni şi nici un mecanism concret de intervenţie. L-am auzit vînturînd idei utopice despre reforma sistemului de sănătate (vrea să aibă toţi asigurare, dar fără să fie obligaţi, cică nu crede că există americani care şi-ar permite să plătească asigurare medicală, dar care aleg să rişte). Cum naiba a făcut de m-a impresionat cînd raţiunea îmi spune că e atît de gol de conţinut? Dar nu sînt singurul. A păţit-o şi omul de la The New Yorker după ce a asistat la un discurs. Obama este mai degrabă un star rock decît un politician. Reporterul îşi aminteşte că "după cîteva minute nu eram în stare să reproduc nimic din ce a zis, discursul se dizolvase în sentiment pur, care m-a bîntuit cîteva zile". Înainte de asta, asistase la o întîlnire a doamnei Clinton cu alegătorii. Răspunde cu propuneri concrete de politici la toate chestiunile ridicate. Entuziasm forţat, toţi par să cadă mai degrabă pe gînduri. El vinde speranţe. "Şi să nu îmi spuneţi că sînt speranţe false. Nu există aşa ceva. Ţara asta s-a ridicat pe speranţă" - spune Obama. Ea vinde soluţii. Vorbeşte despre agenţii guvernamentale, le ştie pe toate pe de rost (e o performanţă, la cîte sînt!) şi zice că ştie cum trebuie să le pună la muncă. "Schimbarea în care poţi să crezi" - spune sloganul lui. Pînă la urmă, are dreptate. Contează să poţi. Şi cît te ţine. Londra, 29 ianuarie 2008