Accelerat şi Intercity

Am tot scris despre călătoriile cu trenul, dar, cum ştim de la consacraţii genului, printre care Tolstoi sau Caragiale (cu care nu am nici o intenţie să mă compar), subiectul este aproape inepuizabil. Şi, oricum, o călătorie spre Sinaia nu e acelaşi lucru cu una spre Strehaia, darămite către Timişoara sau Deva. De astă dată însă, am venit dinspre Alba Iulia. Trenul era un Intercity tocmai din Arad. Nu mai are sens să laud deja binecunoscutele condiţii din Intercity, cum ar fi canapelele roşii, sau faptul că naşul trece cu beri şi cafele. Am făcut-o deja, cu varii ocazii precedente. Pot însă să fac o lungă paranteză, de astă dată despre un accelerat: acesta, trenul copilăriei mele, în mare măsură, şi întruparea vitezei la Topîrceanu, pierduse destul credit în faţa mea, cetăţean postcomunist şi postmodern. Mergînd cu un accelerat, pînă la Deva, la vagon de dormit, părerea mea despre această specie uşor desuetă a crescut: compartimentul, cît şi toaletele erau impecabile (în înţelesul neaoş al termenului, cu maximum-ul situat undeva la 7 pe scala aşteptărilor). Singura problemă a fost, ca întotdeauna, şeful de tren, sau mai bine-zis de vagon: dacă cel din trenul spre Timişoara, viitorul "catindat" în comuna lui, era gagicar şi vorbă lungă, cel de acum s-a dovedit de-a dreptul ciufut. După ce s-a echipat într-o pijama mulată pe silueta lui excesiv de impunătoare şi în papuci de casă, ne-a promis că ne scoală la Deva, pe la matinalele ore 4 şi ceva a.m. Lucru care nu s-a întîmplat, aşa că a trebuit să-l batem la cap cam la un sfert de oară, de frică să nu rămînem în tren, pentru că era întuneric şi toate staţiile arătau la fel de negre şi incerte. Trebuia să insistăm cu atît mai mult cu cît uşa trenului era legată cu un lanţ uriaş, dotat cu lacăt - fiind ultimul vagon şi de dragul siguranţei călătorilor. Pînă la urmă, s-a dovedit că acceleratul avea vreo oră întîrziere şi, odată ajunse la Deva, am fost uimite de întrebarea aceluiaşi şef: "Coborîţi la gară sau pe peron?". Caragiale curat, veţi spune, mai ales că fiecare dintre cele două alternative se afla una pe dreapta, cealaltă pe stînga. Abia după aceea am aflat că, pentru localnici, întrebarea era firească, pentru că se ajungea mai uşor în clădirea gării, traversînd de-a dreptul liniile de tren decît ocolind tot peronul. Dar să ne întoarcem la Intercity-ul dinspre Alba spre Bucureşti. În roşcatul compartiment am nimerit alături de două doamne, una tînără şi cu un frumos, bogat şi cîrlionţat păr blond, în genul lui Miss Piggy, şi cealaltă genul de matroană middle-class tipică pentru provincie, cu o căciulă miţoasă bine-înfiptă pe cap, drept leac împotriva curentului, şi clasica fustă, puţin sub genunchi, tricotată. Le-am remarcat de pe peron, vorbeau între ele tot cam ca în Muppets, un fel de cuplu comic off the record, care se contrazicea vesel, fără maliţie, şi în care fiecare îi dădea prompt, celeilalte, replica. Le-am simpatizat, pentru că dialogul lor mi-a adus aminte de comunicarea mea cu propria mamă, dar şi pentru că aveau un aer hotărît şi demn, de femei voluntare care nu-şi lasă demnitatea călcată în picioare. Şi, nu în ultimul rînd, pentru că Miss Piggy a fost unul din personajele mele preferate, iar a fi uşor supraponderal nu e, pentru mine, un semn de hidoşenie sau nesimţire (evident, în anumite limite), ci mai curînd o dovadă de slăbiciune - oarecum înduioşătoare - în faţa întîmplărilor vieţii. Căci despre aceste întîmplări va fi vorba mai departe: ieşind pe culoar, împreună cu cele două doamne, am avut surpriza să vedem o serie de domni de vîrsta a treia, care de care mai eleganţi, unii în uniforme militare şi cu decoraţii, alţii pur şi simplu la costum. Am aflat că aniversau 60 de ani (!) de la absolvirea Liceului militar din Tîrgu Mureş, care acum se mutase la Alba Iulia. Dar despre conversaţiile ce s-au legat între personajele prezentate pînă acum (la care se adaugă noul şef de tren, un domn prezentabil, tot de vîrsta a treia, care nu-şi pierdea un cinic simţ al umorului în orice situaţie) - în numărul viitor.