Zona
În toţi anii ăştia de cînd scriu despre cărţi, foarte rar mi s-a întîmplat să mi se ceară direct şi imperativ să scriu despre o anumită carte sau un anumit autor. Mi s-a sugerat, nu-i vorbă, adesea, am primit cărţi cu pagina de gardă scrisă mărunt, aproape indescifrabil, cu pixul, am primit telefoane melancolice şi e-mail-uri cvasierotice, am fost invitată la cafea, la cină, pe Costa Brava... Ce vremuri, mă şi mir c-am renunţat la cronica literară. Confruntări frontale n-am prea avut însă şi nici presiuni sau insidioşenii de la oameni greu de refuzat din motivele clasice: apropierea, respectul (unilateral, desigur, altfel cum să-ţi ceară aşa ceva?), datoria (în sensul ăla bazal: îi sînt datoare, cum procedez?).
Am avut noroc, se pare, de vecinătăţi limpezi şi edificate, de înţelegere dilematică şi, o lungă perioadă, de credit nelimitat. Din aceste motive, pe scurte porţiuni, mi-am şi luat-o în cap, cum se zice şi, probabil, aş fi reacţionat vehement dacă mi s-ar fi cerut să scriu despre cineva anume, să atenuez vreun ton acid sau să mă mai întreb o dată dacă chiar am dreptate cu vreo certitudine absolută. Nu de dreptate e vorba, aş fi răspuns cu vocea prea ridicată, ci de libertatea alegerii. Cum poate fi... critica – aş fi ţinut-o sus şi tare – dacă nu absolută? Acum ştiu şi răspunsurile la acest dialog care n-a avut loc, din fericire, niciodată. Critica (cronica) literară poate fi şi una de bun-simţ; critica (cronica) poate să se ocupe doar de carte, nu de scriitor şi nici măcar de susceptibilităţile recenzentului; critica (cronica) poate să facă din atenţie valoarea supremă, nu din instrumentele supuse schimbării (cultură, conjecturi, uşurinţă a scrisului). Pentru că – oricît de incredibil le-ar părea „tinerilor critici“ (care-şi fixează ei înşişi pragul la 35 de ani, uitînd că, în critică, la 35 abia ai terminat caşul...) – şi memoria, şi cultura, şi plăcerea scrisului trec, cu vremea, în planul al doilea. Iar cînd ele dispar şi rămîne doar vehemenţa...
Cînd scrii de suficient de multă vreme despre cărţi, poţi să ai şi întîlniri liminale, şi agresiuni directe. E drept, n-am fost ameninţată cu bătaia, dar mi s-a spus de cîteva ori, în faţă şi în scris, că voi regreta curînd ziua în care m-am născut.
Eram încă în vechea casă a lui Malaxa de pe Aleea Alexandru, unde s-a născut Dilema, într-o dimineaţă sinistră de noiembrie, cu ploaie, zloată şi vînt. Vreme de schimbare, chef de ducă. I-am văzut capul în uşa dublă care mai adăpostea seiful – acum gol – al magnatului expropriat. Intrînd, a dispărut însă cu totul, acoperit de silueta masivă a lui Dan Stanciu care se ridicase să-l întîmpine. Cine o fi? – m-am întrebat, mirată de solicitudinea colegului meu suprarealist. Nu mi-a fost mai limpede nici cînd s-au apropiat amîndoi de mine – doctorul T., medic dermatolog, scrisese o carte despre filozofia nemuririi, pe care voia să mi-o lase. Avea o mînă îngheţată şi, în timp ce răscolea prin servieta maron rezemată de propriul genunchi ridicat în aer, ne privea pe amîndoi deodată, îşi rotea ochii prin biroul care mai păstra ceva din ştaiful vremurilor de altădată şi vorbea fără încetare.
Scund şi cu o aparenţă fragilă, vorbind deopotrivă precipitat şi profesoral, reuşea să te ţintuiască locului fără să-ţi prindă privirea. Am scăpat cu greu, invocînd o şedinţă iminentă. Mă căutase şi altă dată, Dan îl sfătuise să vină în acea zi, pentru că eu scriam despre cărţi. Am lăsat cartea într-un sertar neîncuiat, de unde a dispărut prompt, iar peste cîteva săptămîni, cînd doctorul T. a revenit cu o impresionantă mapă de presă a cărţii sale, a trebuit să-i mărturisesc adevărul: cartea îmi fusese furată. Plus încă unul mai mic: rubrica mea se ocupa strict de literatură. „Nu-i nimic – a zis – mai am una.“ Eram în imensul hol de la parterul Fundaţiei Culturale Române. Vocea i-a răsunat apodictic, străbătînd sala de recepţii: „O veţi citi!“. „Ba n-o voi citi!“ – înţelegeţi reacţia. M-a fixat scurt, cu un zîmbet subţire, faţa strîngîndu-i-se în jurul buzelor ţuguiate a reproş copilăresc: „Chiar aşa, dumneavoastră n-aţi avut niciodată nevoie de un dermatolog?“. Eram pe teren cunoscut, cariera mea medicală o depăşise în intensitate pe cea jurnalistică. Ne-am despărţit în zece secunde.
Am fumat cîteva ţigări şi am ieşit la un magazin din apropiere să-mi iau un iaurt dietetic. Aşteptam la rînd să plătesc, încercînd să-mi alung din cap figura versatilă, ascunsă sub o pălărie gri, a doctorului T., cînd mi-am simţit piciorul drept fulgerat de o durere atroce. Apoi stîngul. Un prurit înfiorător m-a făcut să scot un icnet scurt, după care m-am ghemuit la podea cu iaurtul la piept. Am ajuns cu greu la Urgenţă, de unde soţul meu m-a transportat la cel mai apropiat... dermatolog. Îi descriam simptomele, îi povesteam debutul fulgerător, iar în timp ce simpaticul doctor, cu surîsul lui Clooney pe figură, îmi punea un diagnostic tarkovskian cu debut fulminant – zona zoster –, am observat pe biroul lui, cu cea mai periferică vedere de care sînt în stare, o carte verzulie nou-nouţă, cu un titlu nemilos: Filozofia nemuririi.