Zodii simbolice
– "Cîntarea României", Dan Perjovschi, Milan Kundera –
Nu legitimitate, ci vizibilitate. Aceste cîteva cuvinte sînt oare suficiente pentru a rezuma scopul urmărit de organizatorii expoziţiei „Scènes roumaines“, din spaţiul cultural Louis Vuitton? Rostite de Corina Şuteu – fostă directoare a ICR New York, specialistă în management şi politici culturale, invitata uneia dintre dezbaterile organizate de parizieni în perioada octombrie 2013 – ianuarie 2014, a expoziţiei de pe Champs-Elysées –, ele au un sens aparte. Pot reprezenta chintesenţa unei capacităţi de cuantificare ineluctabilă a valorii, o valoare care nu duce lipsă decît de o vitrină, ca şi spiritul rebel al unei generaţii care nu are nevoie de legitimitate ca să existe, ci doar de lumină. Valoarea va fi doar un element suplimentar adus de patina timpului şi de recunoaşterea proprietarilor de galerii.
În absolut, această expoziţie preţioasă – la propriu, căci spaţiul Vuitton, asemeni obiectelor mărcii, nu este un spaţiu dornic de cantitate, ci de calitate, valabile atît pentru produse şi cumpărători, cît şi pentru arta promovată, şi pentru connaisseurs – a avut şansa de a arăta lumii artistice franceze un ansamblu de referinţe româneşti. Nu mă refer doar la numele prezente (Adrian Ghenie, Ion Grigorescu, Ciprian Mureşan, Şerban Savu, Mircea Suciu, Sergiu Toma, Ioana Bătrînu, Bogdan Vlăduţă, Dan Beudean, Mihuţ Boşcu Kafchin, Geta Brătescu, Simon Cantemir Hauşi, Oana Fărcaş), ci şi la ceea ce ele reprezintă: mai multe şcoli, stiluri, grupuri (fabrica de pensule de la Cluj a fost larg reprezentată), generaţii, concepţii şi chiar viziuni ale istoriei: „Oricum ar picta, artiştii români sînt trădaţi în arta lor de relaţia pe care o întreţin cu istoria recentă“ – aceeaşi Corina Şuteu, excelentă într-o confruntare cu Lucian Sîrb, directorul Euronews, în 9 ianuarie, pe tema „România, între trecut şi prezent“.
O întîlnire memorabilă, irealistă, ea însăşi artă, o artă a conversaţiei, asupra căreia aş vrea să zăbovesc. Nu pentru că expoziţia nu ar fi fost reuşită, dimpotrivă (stau mărturie articolele semnate pe blogurile Adevărul atît de subsemnata – „Cînd Vuitton pune pariu pe Cluj, pe România“, cît şi de Cristina Hermeziu – „Scene româneşti la spaţiul Vuitton din Paris. O simetrie“), ci pentru că această dezbatere – una din duzina de întîlniri programate de directoarea spaţiului cultural parizian, Marie-Ange Moulonguet – a fost deosebită: închipuiţi-vă un dialog spre levant, la etajul 7 al unei clădiri cu vedere spre Turnul Eiffel, în care Lucian Sîrb îi dădea replica, în engleză, unei Corina Şuteu vorbind în franceză, în faţa unei audienţe fermecate. Constituită, ea, din francezi, englezi, români, italieni, nordici, nemţi, într-o discuţie, desigur, despre România şi artiştii ei, dar care traversa subiectul trecînd prin Turcia şi Finlanda! „Conceptul de diaspora a dispărut în ultimii zece ani“, crede, fericit, Lucian Sîrb. „Mă simt o adevărată europeană, nu am o casă, ci case, călătoresc peste tot“, răspunde Corina Şuteu. Apartenenţa. Românii de azi, cei din generaţia care a dat importanţii expozanţi din Paris, aparţin reţelelor, nu cochiliei naţionale.
Un concept pentru o discuţie vastă, presupusă să însoţească o scenă românească practic fără concept. Dar în armonie. Laitmotivul era acolo. „România este un laborator extraordinar de creativitate“, crede Corina Şuteu, „care însă nu reuşeşte niciodată să se alinieze spiritului protestant, în sensul dat de Max Weber, privind respectul acordat muncii, eficienţei, obsesiei productivităţii, refuzului plăcerii.“ Dar este oare acest adevăr un păcat? Poate că ceea ce dau de înţeles artiştii prezenţi la Paris este că această neortodoxie este dorită, este căutată, este asemeni presiunii şi facilităţii cu care ies la suprafaţă bulele de şampanie. Suficient de incandescente pentru a provoca vizitatori avertizaţi, studenţi intrigaţi, români plecaţi de mult timp, dar dornici de a simţi ce mai e pe acasă...
Ei bine, artiştii români contemporani s-ar înscrie, astfel, în trei perioade-stiluri: „Cîntarea României“, Dan Perjovschi, Milan Kundera – crede Corina Şuteu. Cele trei exemple fiind nu încadrări, ci metafore revelatoare. Sub aceste trei „zodii simbolice“ ar putea fi interpretate evoluţiile din sistemul cultural după căderea comunismului.
1. Communism never happened – lucrarea lui Ciprian Mureşan, litere tăiate în viniluri care înregistraseră melodii pentru „Cîntarea României“, reprezintă negarea deliberată a unei evidenţe. Ne comportăm ca şi cum comunismul nu a existat vreodată, dar aceste litere şi concreteţea lor arată exact opusul afirmaţiei. Arta de după căderea comunismului e marcată de obsesia negării lui, dar şi de permanenţa unui rezistent „comunism“ al materiei.
2. Temporary Yours (cartea lui Dan Perjovschi despre expoziţiile lui şterse) e o altă latură fundamentală a evoluţiei postcomuniste a artelor – efemeritatea unor tendinţe, obsesia momentanului şi a efemerului, în comparaţie cu perioada „îngheţată“ de dinainte. Dar şi un efemer care exprimă o evoluţie foarte rapidă, Perjo fiind un artist angajat, care zugrăveşte mereu ceea ce vede acum. Între acum şi mîine, totul poate, însă, dispărea.
3. În sfîrşit, exemplul despre Kundera, din Le Rideau, este acela al artistului care nu vrea să zugrăvească istoria şi care crede că el nu este doar acompaniatorul istoriei, ci şi martorul; ceea ce spune în aceste mărturisiri e că în momentul în care artiştii încep să creeze liber, putem spune că o societate depăşeşte traumatismul istoriei şi începe să se vindece. A treia dimensiune este una de natură ontologică – societatea postcomunistă renaşte cînd creativitatea liberă renaşte, de unde şi convulsiile pe care le provoacă orice reală eliberare de arta oficială, fiindcă, odată cu apariţia artelor libere, societatea scapă de sub controlul politic absolut.
Este, deci, România asemeni unei newsroom, cum crede Lucian Sîrb? Dacă da, şi sînt şanse să fie aşa, Parisul în 2013 a fost doar un semn: viitorul sună bine!
Iulia Badea-Guéritée este jurnalistă la Courrier International, Paris.