Zilele și supraviețuirile culturii

De zece ani, pe 15 ianuarie se sărbătorește Ziua Culturii Naționale, stabilită prin lege (nr. 238/2010), la inițiativa Academiei Române. Antropologii ne învață că, pentru a fi cu adevărat o sărbătoare, e nevoie ca oamenii s-o „internalizeze”, s-o simtă ca fiind a lor, iar pentru asta e nevoie de timp. Deocamdată, în fiecare an au loc tot felul de evenimente dedicate acestei zile; în primul rînd se mobilizează instituțiile culturale publice (biblioteci, muzee, teatre etc.), dar au loc și evenimente organizate de sectorul cultural independent, finanțate de AFCN. Presa scrie despre ele, televiziunile (în ale căror grile nu prea e loc pentru cultură în restul anului) transmit și ele cîte ceva.

Nu putem spune că nu există o anume efervescență în jurul acestei Zile. Unii spun că o asemenea Zi „impusă prin ucaz” nu poate duce decît la un festivism oficial-instituțional; alții consideră că, totuși, e bine ca, măcar o dată pe an, să i se ofere publicului motive de reflecție asupra culturii. Vom vedea ce se va mai întîmpla, în timp. Mi se pare însă că dezbaterile în jurul acestei Zile sînt utile pentru că oferă bune indicii despre percepția publică a ideii de cultură națională. Și despre ce ar trebui să fie cultura în viața noastră de-a lungul celorlalte zile, nesărbătorești.

„Ce înseamnă, azi, cultura română?” este o întrebare complicată, deși pentru mulți răspunsul pare implicit. Într-o carte pe care am publicat-o acum vreo doi ani (Cultura română pe înțelesul patrioților, Humanitas, 2018), încercam să pun în discuție această temă și schițam o ipoteză: „Intuiția, educația, fondul aperceptiv comun le dau oamenilor din același in-group sentimentul că înțeleg despre ce e vorba, fără să aibă nevoie de definiții, distincții teoretice ori precizări suplimentare. Căci răspunsul la eventuala întrebare «Ce este cultura română?» ar fi, poate, pentru cei mai mulți dintre noi, acela pe care l-a dat cîndva Roland Barthes la întrebarea «Ce este literatura?»: «La littérature c’est ce qu’on enseigne». E firesc ca majoritatea românilor să trăiască cu senzația că știu precis la ce se referă / ce conține această sintagmă din moment ce în școală li s-au predat anumite repere și cunoștințe care alcătuiesc un soi de «fond comun» al culturii române”.

Bunăoară, pe 15 ianuarie, Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, a publicat pe Facebook un text (preluat apoi de presă) în care scrie, printre altele: „Cultura românească este (sau era, pînă nu demult) națională, deoarece este produsul sevei spirituale a acestui popor român, coagulat la un moment dat într-o formă de unitate superioară numită națiune. […] Cultura în ansamblul ei – aidoma muncii, rațiunii, educației, sentimentelor generoase – ne dă calitatea de oameni. Cultura națională, la rîndul ei, ne încununează calitatea de români”. Cu siguranță, foarte mulți dintre concetățenii noștri sînt de acord cu aceste generalități, marcat pe loc cu deja tradiționalul like. Alții consideră că pentru a defini cultura de azi nu mai sînt suficiente reperele date de Herder ori de Matthew Arnold, nici retorica însuflețită a altor vremuri.

De altfel, termenul cultură are o sumedenie de definiții, iar mie tocmai asta mi se pare pasionant: că e un termen în mișcare, deschis, mereu supus „revizuirii și adăugirii”. Cultura are numai de cîștigat din astfel de dispute intelectuale, dacă ele sînt argumentate. Problema este însă în ce măsură există astfel de dezbateri oneste. Mi se pare că, mai degrabă, avem de-a face cu un curent dominant care vede în cultură fie o sumă de trăsături „definitive” ale identității noastre, fie un ornament, o floare la butonieră cu care să ne mîndrim la ocazii ori care să ne șlefuiască „imaginea țării în străinătate”.

Celelalte percepții asupra culturii – un domeniu viu și dinamic, care poate contribui la coeziunea socială, la (re)construcția comunităților umane, la creșterea calității vieții cetățenilor, care pune în dialog identitățile ș.a.m.d – sînt în continuare neînțelese sau nebăgate în seamă de foarte mulți concetățeni de-ai noștri. Pentru că despre ele – vorba lui Barthes – nu ne învață la școală. Așa că mulți nu înțeleg că alte forme de expresie culturală în afara celei consacrate oficial sînt legitime și necesare și nu, nu „aduc atingere” identității naționale. Și nici identitatea națională nu mai poate fi definită ca în secolul al XIX-lea. Și că tot farmecul constă tocmai în pluralismul reprezentărilor și percepțiilor asupra culturii.

Revizuire și completare legislativă

Dincolo de disputele de idei, oricît de interesante ar fi, problemele acute ale culturii de azi sînt de ordin practic. Pandemia a scos în evidență precaritățile sistemului nostru cultural: pur și simplu a arătat mai clar niște probleme care se știu de mult. După părerea mea, pentru a face cultura să funcționeze, e nevoie de o revizuire și o completare a legislației în domeniu. Legea sponsorizării, de pildă, e veche din 1994 (chit că a mai fost cîrpită ulterior). Solicitările de sprijin pe care sectorul cultural independent le-a adresat, în timpul pandemiei, Ministerului Culturii s-au lovit adesea de refrenul „n-avem bază legală” sau de hățișuri birocratice imposibil de depășit.

Ne plîngem de ani întregi că „nu se mai citește”, dar n-am avut nici un program național pentru stimularea lecturii, iar o inițiativă legislativă de acum cîțiva ani a deputatului Ovidiu Raețchi, care prevedea anumite stimulente pentru industria cărții, s-a rătăcit prin sertarele Parlamentului. Despre „statul artistului” tot aud de prin 1998, dar pînă acum nu s-a reușit o legiferare comprehensivă a profesiilor artistice. Și exemplele ar putea continua. Cine să facă o asemenea reformă legislativă „la pachet”, în mod integrat? Aleșii țării, desigur. Dar Parlamentul e plin de oameni care nu înțeleg astfel de lucruri; pentru ei, cultura e „ornament” și „cheltuială de la buget”, iar țara „are alte priorități”.

Povestea cu „alte priorități” o auzim de multă vreme și mi se pare doar o formă de a ascunde incapacitatea de a gîndi pe termen lung. Și aici ajung la altă problemă care mi se pare importantă: cum formăm publicul pentru cultură? Barometrele culturale realizate de Institutul Național pentru Cercetare și Formare Culturală au adunat, de-a lungul timpului, tot felul de date utile. Știm „cum stăm”. Dar mîine? Cîte politici publice s-au făcut pentru a crește accesul la cultură? Cîți politicieni au avut insomnii gîndindu-se că poporul care i-a ales are nevoie de instituții culturale (muzee, biblioteci etc.) funcționale și eficiente în comunități? Cîte programe pentru a stimula lectura printre copii și tineri au avut loc într-o societate în care curentul dominant (de la cetățeni pînă la elitele intelectuale și politice) pare a fi acela că tineretul conectat la Internet a luat-o pe drumul pierzaniei? Ca să nu mai vorbim despre procesul de educație. Oare școala creează un număr suficient de mare de oameni care să citească, să meargă la teatru, la muzeu, la concert și la expoziție, să aibă un nivel de cultură generală cît mai ridicat? Eu cred că nu.

Felul în care se predă literatura în școală, sub presiunea evaluării naționale și a bacalaureatului (pentru care se învață în sistem industrial, cu comentarii gata făcute și memorate), strică pofta pentru lectura de plăcere ori din pură curiozitate intelectuală. Orele de muzică și desen sînt mereu pîndite de eliminarea totală (cînd se mai pune în dezbatere vreo „reformă curriculară”) și apăsate de mentalitatea multor părinți care văd educația strict utilitar („io p-al meu nu vreau să-l fac pictor, că oricum n-are talent, vă rog să nu-i stricați media generală, da?”).

Și-atunci, de unde să capete copiii educație estetică, de unde să capete pasiunea pentru cultură, cum să înțeleagă că școala nu e doar un tunel la capătul căruia te așteaptă „piața muncii”? Și cine le poate explica adevărul simplu că, în viața lor de adulți, cultura (în diversele ei forme de expresie) îi poate însoți la tot pasul și le poate aduce satisfacții intelectuale și emoționale pe care nu le găsesc altundeva?

Sînt sceptic, așadar. Cultura română (națională, regională, locală, oficială, vie, alternativă, cu subculturi cu tot și indiferent cum am defini-o) e prizoniera unui regim „de supraviețuire” din care poate ieși doar prin reforme legislative și instituționale, printr-o viziune de ansamblu care să genereze politici publice. Pentru asta, e nevoie de decizie politică, iar puterea de decizie se află la oameni crescuți în „spiritul” discursului generos și nobil despre „adevăratele valori”, dar pentru care cultura e doar un mijloc de a (re)produce discurs generos, înălțător etc., etc. și care nu reușesc să facă legătura între un asemenea discurs și soluțiile practice pe care le presupune funcționarea unui sistem cultural sănătos.

Altminteri, mi se pare că, de ani buni, asistăm la o efervescență a creativității culturale în România: în toate domeniile, avem artiști foarte buni, există idei și proiecte, iar apartenența la UE și libertatea de circulație ne-au pus pe hartă și au permis un dialog cultural fructuos cu lumea. Dar ar fi timpul ca artiștii și creativitatea să capete un ajutor consistent și stabil, printr-o legislație favorabilă și prin instituții eficiente. Timp de 365 de zile pe an. Cer prea mult?

Text apărut în suplimentul „Cultura acum” (distribuit gratuit în luna ianuarie 2020, împreună cu revistele Dilema veche, 22 și Suplimentul de cultură), ca parte din proiectul „Starea culturii române în 2021” inițiat de Asociația Culturală AltIași (coordonatori de proiect: George Pleșu și Marius Chivu), finanțat de Ministerul Culturii și co-finanțat de Goethe-Institut prin Centrul Cultural German din Iași și Institutul Francez din România. Prin acest proiect, Asociația Culturală AltIași urmărește prezentarea unor perspective inter- și multiculturale asupra stării culturii naționale în anul 2021, printr-o serie de contribuții – text, imagine și video – aparținînd unor personalități reprezentative pentru spațiul cultural românesc și pentru minoritățile conlocuitoare, contribuții disponibile pe platforma www.culturacum.ro.

Mircea Vasilescu este eseist, traducător și profesor la Facultatea de Litere, Universitatea din București. Ultima carte publicată: Cultura română pe înțelesul patrioților, Humanitas, 2018.

Foto: wikimedia commons