Zile bune pe plajă şi nopţi proaste de film
Festivalul Internaţional de Film Independent Anonimul s-a aflat anul acesta la cea de-a cincea ediţie. Din nefericire, a părut prima. Pornit cu o idee grozavă, un festival în Delta Dunării, cu săli de cinema şi camping cu ecran mare de proiecţie a filmelor, a ajuns să semene mai mult cu oferta specială a unei agenţii de turism. Pentru iubitorii de soare şi plajă, pentru spiritele libere şi nonconformiste, pentru boemia vamaiotă ce-şi caută alte meleaguri, vi se oferă un loc cool. Bonus cîteva filme independente special pentru oamenii independenţi şi cu suflete de artişti. Evident şi puţină ecologie (filme şi discuţii), pentru a arăta că ne pasă. La fel de mult cît ne pasă de animale şi păsări. Pentru ele există artificii şi sonor dat la maximum. Dacă ne lăudăm cu statutul de singurul festival de film la care accesul publicului e gratuit, probabil nici aşteptările n-ar trebui să fie mari. Conform acestui raţionament păgubos, totul a părut a fi sub deviza: "primeşti exact cît oferi!". Adică, mai nimic. Fără absolut nici o miză, selecţia de anul acesta a fost una cel mult mediocră. Dintre lungmetraje doar două au fost cu adevărat foarte bune: Silent Light (Lumina tăcută) al lui Carlos Reygadas (cîştigătorul, de altfel, şi al marelui premiu) şi Boogie (premiul pentru regie), al lui Radu Muntean. Primul dintre ele, superb vizual şi încărcat metaforic cît Dreyer, Bergman şi Tarkovski la un loc, a fost suprinzător de bine primit. Mi-e foarte greu să cred că un cinema de genul acesta e prizabil pentru toată lumea cultă, necondiţionat. N-aş vrea să fiu greşit înţeles, a fost de departe revelaţia festivalului, dar lipsa oricărei reacţii critice asemănătoare cu a celor de la Les Inrockuptibles, care l-au făcut pe Reygadas impostor, m-a surprins. Cel de-al doilea, filmul lui Radu Muntean, excelent scris, jucat şi regizat, are o naturaleţe dezarmantă în a prezenta subiecte ce par tabu în cinematografia românească: frămîntările unui cuplu proaspăt căsătorit şi sfîrşitul dureros al tinereţii. The Wave (Valul), favoritul publicului, e didactic şi previzibil cît cuprinde. Un profesor (caz real) se joacă de-a Hitler cu nişte puşti uşor bezmetici şi dezorientaţi, formînd o organizaţie extremistă. În scop educativ. Ghiciţi dacă lucrurile o iau razna şi cum. Help Me Eros (Ajută-mă, Eros) e o şmecherie vizuală fumată, cu un subiect subţire ca o foiţă de hîrtie. Singurătatea şi dorinţa se îmbină într-un mod sofisticat-ciudăţel, specific asiatic. Numai că pe unii îi cheamă Wong Kar-wai, Kim Ki-duk sau Takashi Miike, iar pe alţii nu. Itâs Hard To Be Nice (E greu să fii băiat bun) e unul din puţinele filme emoţionante din competiţie. Cinstit, direct, fără să plictisească o clipă, a rămas pe nedrept nepremiat. În schimb, actorul Ali Suliam din Lemon Tree (Livada de lămîi) s-a ales complet nemeritat cu un premiu special pentru interpretare masculină. Totul a părut o şaradă ieftină: simpla prezenţă la Sfîntu Gheorghe a dus la obţinerea acestuia, şi nu talentul actoricesc ieşit din comun. Filmul de o scorţoşenie uşor ridicolă prezintă povestea unei palestiniene singure ce se luptă cu instituţiile statului israelian, împotriva tăierii unei livezi de lămîi. Egg (Oul), cîştigătorul premiului pentru cea mai bună imagine, e alt film grav, slab realizat, dar cu un joc actoricesc decent. Marele fiasco a fost competiţia de scurtmetraje. Din cauza calităţii cel puţin dubioase a multora dintre ele (limitele penibilului au fost atinse de unele producţii româneşti), restul scurtelor, decente, bune sau foarte bune au părut sufocate. Poţi înţelege generozitatea selecţionerului şi nobleţea de a da credit noilor producţii, dar a le alătura celor deja consacrate la alte festivaluri înseamnă a-ţi bate joc de cele din urmă. O soluţie elegantă ar fi fost prezentarea lor în secţiuni paralele. Dintre cele româneşti, bune şi cunoscute publicului, menţionez Saga, Interior. Scară de bloc, Ştefan, Sinopsis Docu-Drama, Radu +Ana, Fata galbenă care rîde. Dintre cele noi, de departe favoritul meu a fost Ştii tu, al lui Liviu Mărghidan. Două dintre ele, atît La drumul mare (marele premiu), cît şi Căpşuni în aprilie au început excelent, dar primul s-a lungit inutil ducînd la o răsturnare de situaţie necredibilă, iar cel de-al doilea s-a dus într-o zonă a metaforei grele, nedigerabile. Dintre cele străine mi-au plăcut: Alumbramiento, True Colors, Because They Are Things You Never Forget, My Little Brother From The Moon, The Other Story, Catharsis, You, Me and Him. În premieră a fost prezentat şi un colaj de scurtmetraje, toate pe aceeaşi temă: Un bărbat urmăreşte o femeie. Ambiţios ca idee, cu scenarii ingenioase, a lăsat uneori gustul amar al unor regii amatoricesc făcute. Un plus de stil pentru Mariam, al lui Cătălin Leescu. Nu ştiu ce înseamnă pentru organizatori, invitaţi sau pentru public un festival de succes. Ce ştiu e că odată a fost o lume frumoasă, într-un loc frumos, bucurîndu-se de filme frumoase. Doar locul a rămas frumos.