Zen-ul oraşului invizibil

2 noiembrie 2016   La zi în cultură

Prima informație reală pe care am primit-o despre Coreea de Sud, locul unde aveam să-mi petrec șase ani din viață, a venit de la Yves, blîndul meu vecin francez la ușa căruia am sunat într-o dimineață de duminică la începutul șederii mele acolo. Locuiam amîndoi în imobilul Na-dong, o clădire destul de veche a universității, nerenovată, si­tuată în vîrful unei coline din cartierul Hwaragdae. În mijlocul ghidajului prin cartier, Yves s-a întors către mine și mi-a zis, cu același ton monocord cu care îmi vorbise pînă atunci despre avantajele unei spălătorii sau despre cel mai convenabil magazin de legume: „Ai grijă, în Coreea timpul trece mult mai repede decît oriunde altundeva, organizează-l foarte bine, fii atent la asta.“

Mult timp nu m-am gîndit serios la ce mi-a zis. De ce ar fi fost acolo diferit decît oriunde altundeva? Sigur, vedeam tentația bulei în care mă aflam, suspendarea, iluzia temporală departe de casă, într-o lume care părea atît de diferită. Treptat, am început să înțeleg la ce se referea amicul meu francez. Era lumea acelui cuvînt pe care îl auzeam atît de des repetat de către colegii coreeni, de către studenți ori de vreun piețar: ppali-ppali, repede-repede. Totul trebuie făcut repede în Coreea, pe fast-forward. Oare de ce se grăbeau atît? – mă întrebam de fiecare dată și îmi imaginam un răspuns geopolitic: poate vecinătatea cu amenințarea constantă a Nordului, traiul în precaritatea cotidiană cînd știi că în orice moment viața o poate lua într-o direcție nefastă? Poate. Dar dacă e așa, atunci de ce știrile despre acțiunile belicoase ale Nordului nu trezeau spaimă în rîndul oamenilor, de ce nu deranjau mai mult acel cotidian îmbibat ca un burete de toate mitologiile urbane ale trăitului bine, ale bucuriei, ale strălucitorului, pe care le vedeam în jur, zi de zi, fără oprire? Citeam știrile în media occidentală despre vreo acțiune militară a Nordului la granița cu Sudul, prezentată în modul cel mai alarmist cu putință, ca și cum în orice moment ar fi putut cădea o bombă deasupra Seulului, primeam telefoane îngrijorate de la familie și prieteni. Și apoi coboram în strada plină de zumzet, în traficul infernal, în aglomerația cotidiană nepăsătoare și orice teamă aș fi avut dispărea. Rutina amenințărilor nu îi face pe coreenii din Sud mai indolenți, ci mai atenți la bucuriile de fiecare zi. Timpul trebuie să treacă repede atunci cînd ai un asemenea vecin belicos.

Trauma războiului fratricid, atunci cînd nu afectează încă o familie separată de granița artificială, pare că este rezolvată colectiv în Coreea de Sud printr-o continuă ștergere, aruncare în uitare a trecutului imediat, ca să nu-l mai poți, terapeutic, revizita. Una din povestirile care reveneau adeseori în conversațiile cu colegii coreeni se referea la sărăcia cruntă, la distrugerile masive de după războiul civil: „Seulul a fost ras, nu mai există nici o clădire veche“, „copacii de pe munți au fost distruși de bombardamente“ și așa mai departe, în ritmul unor povestiri catastrofice. Abia cînd am început să călătoresc prin imensitatea urbană am început să văd cum timpul-care-trebuie-să-treacă-repede se vede în păienjenișul orașului. Coreenii nu mai renovează decît marea istorie, palatele istorice sau trecutul foarte îndepărtat, care-i integrează într-un discurs identitar major. Muzeele sînt impecabil organizate, palate precum Gyeongbok (distrus în timpul ocupației japoneze) par însă doar imense reconstrucții, ușor artificiale prin acuratețe. Și dacă istoriei mari, istoriei marilor date și monumente i se acordă o atenție mărită, istoria mică, cea pe care o vezi în arhitectura unei case, în conservarea unei străzi este trecută prin tăvălugul timpului. Coreenii din Sud preferă astăzi să șteargă cu totul urmele trecutului recent, preferă să dărîme un ansamblu urban relativ vechi decît să-l conserve. Au trecut aproape cinci ani de cînd am plecat de acolo și sînt sigur că multe din locurile pe care le știam și-au schimbat radical înfățișarea. Mă uitam deunăzi la imaginea unui nou mall din piața Dongdaemun, pe care o știam cu halele ei întinse și prăfuite, cu străduțe înguste, cu restaurante asiatice și rusești. Acum are în mijlocul său o construcție futuristă, care seamănă cu o imensă farfurie zburătoare, Dong­daemun Design Plaza. Și ea se va învechi repede pentru gustul lor, sînt sigur, și o alta mai nouă îi va lua locul. Mă plimbam adeseori prin oraș căutînd străduțele mici, pitorescul lor, fie din jurul Insa-dong ului, fie din jurul Gwanghamun-ului, căutînd să mi imaginez povestea unei case mai vechi sau a unei intersecții. Mi-era foarte greu, se asemănau atît de mult. Știam deja, după anii petrecuți acolo, că locul pe care îl vedeam acum nu mai era la fel ca acela din anul trecut și că nu va mai fi la fel la anul, și mă gîndeam că Italo Calvino ar fi găsit în această continuă schimbare, în acest Zen al exersării noului, o reprezentare perfectă a orașului invizibil. Nu-mi pot însă imagina că se pot publica în Coreea de Sud de astăzi cărți de geografie ficțională, căci locurile nu mai sînt acolo.

Acum, cînd mă plimb pe străduțele cu parfum vechi ale Bucureștiului și ajung în fața unei ferestre zidite dintr-o casă părăsită, nu mă încearcă doar tristețea de a vedea lăsat un loc în paragină, ci am sentimentul că pot vedea o poveste în spatele ei pe care o pot așeza ca într-un Rubik, alături de altele pe care istoria mare, cu toate încrîncenările și injustițiile ei, nu le-a șters. Că orașul permite o geografie ficțională, că te lasă să fii călător în propriul tău oraș. E și aceasta o formă de Zen pe care uneori, grăbiți, o uităm.

Mai multe