Wilhelm Fabini, 80 – la aniversare
De la o vreme, am o nouă pasiune, am deprins un joc care mă captivează tot mai mult, nu jocul „de-a baba oarba“, ci jocul „de-a calea întoarsă“. Actuala mea preocupare nici nu mă miră. Ea îmi întărește certitudinea că sînt un artist născut, nu făcut, ceea ce nu-i puțin lucru, cînd în fiecare zi apar tot mai multe „staruri“ gata expirate care fie n au avut niciodată termen de garanție, fie le-a fost mereu actualizată valabilitatea, așa cum se obișnuiește prin părțile noastre răsăritene la „salata de vinete“ sau la „peștele în sos tomat“. Într-un tabel al lui Mendeleev adus la zi, artiștii ar putea fi incluși perfect în clasa conservelor, vreau să spun a „speciilor“ repede degradabile. O să mă întrebați cum am ajuns la această concluzie. Foarte simplu, scărpinîndu-mă după ceafă, cum fac de obicei. Am pornit cu gîndul de a scrie un text omagial și am ajuns la unul revoltat, ca „J’accuse!“ de Zola, cînd îmi propusesem să adopt un ton înălțător ca „Freude, schöner Götterfunken“! din „Oda bucuriei“ de Schiller sau, pur și simplu, obișnuitul „La mulți ani!“, urare nelipsită la aniversări. Dar cuvîntul „expirat“, care s-a instalat comod în limbajul prețuitorilor de artă, cîștigînd îngrijorător de des meciurile cu concurentul său principal, „nemuritor“, m-a adus în pragul unei insomnii agresive. Era 3,15 dimineața, cînd am deschis Petit Larousse Illustré la litera E. „Evrika!“, am strigat cînd am dat peste „espérer“ și „expirer“, legate parcă de același cordon ombilical ca doi gemeni siamezi, imposibil de despărțit. M-am tot întrebat cum e posibil să-mi întorc gîndul tot mai des în urmă, să le văd umbrele pe pereți mișcîndu se în același timp și să zîmbesc cu oarecare indulgență, chiar cu un soi de iertare, un fel de dor după acel geamăn care îmi răpise orice putință de a fi „liberă“…
La ce mă refer eu acum, la anotimpuri, la clădiri, la vîrste, la regimuri politice, la capodopere? Atunci am rostit fără să vreau „nostalgie“ și am înțeles că între un „nostalgic“ și un „expirat“ există întotdeauna un pact de neagresiune. Îmi amintesc vag de ființa aceea care mă ținea captivă și a fost sacrificată ca să mă pot elibera și simt un fel de dor, o nostalgie pe care poate n o merită, dar ea a fost, o vreme, și carnea mea. Am să vă explic mai tîrziu de ce îmi încep un text intitulat „La aniversare“ pe un ton revendicativ. Fără îndoială, acest preambul s-ar putea să vă deruteze. Acum 30 de ani, artistul pe care vreau să vi-l readuc în memorie împlinea 50 de ani. De curînd, am aflat de la bunul său prieten, scriitorul german Joachim Wittstock, din Sibiu, că și-a serbat aniversarea celor 80 de ani la Sighișoara, vechiul Schäßburg, a cărui cetate păstrează cea mai autentică amprentă medievală, lăsată pentru eternitate pe pămînturile noastre de breslele sașilor spre a nu-i uita. Vreau să vorbesc despre Wilhelm Fabini, pentru că el este personajul comemorat, dar mereu găsesc un pretext pentru a ocoli subiectul, fiindcă stilul meu balcanic, mai nepotrivit cu drumul drept al unui german, schimbă mereu direcția, așa că trebuie să mă întorc cu foarte mulți ani în urmă, pe vremea cînd eram jurnalistă la Volk und Kultur și răspundeam de rubrica de artă plastică. Nu eram nici pe departe un expert în sculptură, nu cunoșteam tehnici și metode, mă bizuiam doar pe sensibilitatea mea artistică de poet și pe operele celebre văzute în albume și în muzee.
Ne aflăm, așadar, la începutul anilor ’80, în atelierul sculptorului. O încăpere destul de mică pentru mulțimea lucrărilor așezate într-o ordine artistică impresionantă, încă de la intrare – tot așa mă emoționează, încă din copilărie, împletirea sunetelor scoase de instrumente la comanda întîmplării, înainte de începerea concertului. Nu mai pot individualiza, după aproape 40 de ani, mulțimea obiectelor materiale, unele stranii prin lipsa unui mesaj previzibil, atît de frecvent, aproape obligatoriu în acele vremuri. La acest artist, sculptura – cea mai materială dintre arte – avea grație și noblețe: toate lucrările poartă amprenta chipului ascuns al celui care le-a creat, nu fața dură și imobilă a materialului exterior. Wilhelm Fabini nu vorbește mult, dar vorbește cu tîlc și, mai ales, vorbește din marea și multa poezie pe care o duce cu el pretutindeni. Sînt convinsă că, dacă n-ar fi fost sculptor, ar fi putut fi poet, sau muzician, sau bijutier, mi l-aș putea închipui chiar și modelînd o violă; marii creatori renascentiști au demonstrat plurivalența artistului înnăscut. Cine vine pe lume artist duce înlăuntrul său apele freatice care pot ieși la suprafață în mai multe izvoare. Nu mai țin minte după atîția ani – în curînd vor fi 40 de cînd am vorbit cu sculptorul, poate preț de-o oră, poate mai mult, în atelierul său – dacă am putut să mă abțin să i spun că sînt poetă. Probabil că am făcut o. Ceea ce s-ar putea deduce din acel interviu amintit în emoționanta și, în același timp, foarte aplicata introducere în opera și în tipologia personajului prezentat, semnată de scriitorul Joachim Wittstock – există acolo referiri la poezie, mai cu seamă la Paul Celan, pentru care amîndoi aveam o atracție specială. Așa se explică, probabil, și faptul că mult mai tîrziu, în anii 2006-2007, am tradus două volume din opera acestui poet atît de singular: Die Niemandsrose (Trandafirul nimănui) și Sprachgitter (Gratiile limbii), care n-au ajuns la public, fiindcă editorul a părăsit în mod fraudulos țara, și eu, care sînt o fatalistă incorijibilă, am spus „așa a fost să fie“ și am lăsat totul baltă.
Oricum, atunci cînd mi-a fost furat Celanul meu, eram în Germania. Mi-ar fi plăcut să-l pot dărui lui Wilhelm Fabini și lui Joachim Wittstock, dar… înțelegeți acum că drumurile ne poartă unde vor ele și nu noi le alegem. Mi-am început acest articol vorbind despre „espérer“ și „expirer“ și despre cum se pot lega ele prin cordonul nostalgiei. Toate aceste gînduri mi le-a trezit, de fapt, Joachim Wittstock, omul cu care vorbesc cel mai bine, fiindcă nu vorbește, dar spune. E un scriitor foarte ciudat și complet atipic pentru literatura germană din România. E prieten de-o viață cu Wilhelm Fabini, au fost și colegi de școală. Fiind un cercetător neobosit, etnograf și istoric, scotocește pătimaș prin sertarele lumii, mai ales ale trecutului, să nu-i scape nici un amănunt demn de a fi consemnat. El m-a informat, evident, de marea aniversare a lui Wilhelm Fabini. Darul lui pentru prietenul cu care și-a împărțit o importantă parte din viață este o superbă carte-album, prima parte constituind prezentarea artistului și a operei acestuia, completată, în a doua parte, de reproducerile celor mai importante lucrări ale sculptorului. Superbul obiect-carte, intitulat Wilhelm Fabini. Scurtă privire în atelierul său, a apărut anul acesta la Editura Honterus din Sibiu.
Răsfoiesc cartea, primită de la Joachim Wittstock cu ocazia unei lecturi avute recent la Sibiu, acel Hermannstadt din alt veac în care am trăit întîmplări fabuloase, pe care numai gîndul meu le-a văzut și acum, treptat, le regăsesc. În zonele transilvane populate de sași, într-o proporție mult mai mare decît de șvabii bănățeni, se simte o temelie germană imposibil de urnit de pe aceste meleaguri – oricît de mulți s-ar fi „repatriat“ – , unde dorm de 800 de ani strămoșii lor. De-aceea, în orașul acesta, cutreier mai mult cu gîndul decît cu pasul prin București. Acolo mi-am scris prima poezie, acolo sînt locuri unde amintirile mele se ațin zilnic. Dar ca să revin la Wilhelm Fabini trebuie să mă întorc în Sighișoara. Cînd am pus prima dată piciorul în Cetate, am rostit un gînd nechemat: „Iată un oraș în care mi-ar plăcea să mor!“ Nu știu cine mi l-a trimis. Iar am luat-o pe altă cărare. Ce labirint de oglinzi deformante e cămara noastră cu amintiri și, din nou, am pierdut marcajul. E ora 5,35 și simt o boare venind din întunericul de afară conducîndu-mi mîna care scrie. Primele lucrări prezentate în album, presupun într-o ordine cronologică, sînt busturi de copii lucrate în gips, torsuri ușor idealizate și desene în peniță și chiar creion, care îmi amintesc ca viziune și realizare – poate sînt subiectivă, sau acesta era spiritul vremii – de excelentele lucrări ale Margaretei Depner, mama vitregă a lui Joachim Wittstock, în care se simte încă amprenta unui clasicism ușor estetizant, prin care Rodin și-a marcat epoca. Ce salt uriaș în viziune și execuție putem constata, peste ani, în siluetele de o incredibilă spiritualizare a materiei, în nudurile din faianță ulterioare.
Odată cu trecerea anilor și cu vizitele și expozițiile în străinătate, viziunea sculptorului, care avea o largă arie de cuprindere în toate zonele artistice, a devansat și Jugendstil-ul, optînd curînd pentru o artă nonfigurativă, bazată pe forme bizare și pe o spațialitate care se umple singură cu amănunte imprevizibile, care nu pot fi traduse niciodată într-un limbaj explicit. „Frumosul nu e definibil, el trebuie simțit“, gîndesc eu, adîncindu-mă tot mai mult în peisajul interior al creației artistului, în care Joachim Wittstock ne conduce precum Călăuza lui Tarkovski, umplînd zona necunoscută din interiorul unui artist cu întîmplările sau viziunile captivante ale imaginației acestuia. Precizia trăsăturii se îmbină extrem de inspirat cu dicteul care ne ia prin surprindere. Fără îndoială, din bogata paletă de creații plastice a lui Fabini nu lipsesc nici marile lucrări comandate, în care, cu toată forța pe care o implică acest gen de lucrări, se degajă o anumită grație a curbelor, o îmblînzire a unghiurilor, o nobilă elansare a figurilor care par a crește, cum un cavaler în armură pare a fi o vază metalică. Sigur, e exagerat să mă gîndesc la Giacometti, și totuși… Sau sculpturi cu mari orificii circulare făcute în lemn de stejar, sugerîndu mi o clipă scheletul bazinului unei femei și, fără să vreau, îmi vine în minte Henry Moore. Normal că artistul adevărat nu vrea să semene cu nimeni, dar cînd ești pervertit de atîtea modele nu poți să rămîi complet necontaminat.
Extrem de sugestive sînt și schițele în tuș, în care mișcarea și expresia realizează un limbaj al ochiului în dialog cu o simplă trăsătură de peniță. Ce mă frapează cel mai mult la acest sculptor, legat evident prin natura artei sale de materie, e nevoia lui tot mai vizibilă de a evada din real pentru a-și găsi adevărata identitate în ficțiune. Această permanentă luptă de eliberare din tiparele impuse l-a făcut apt de a transforma obiectele în metafore materiale. Privesc lucrările pagină după pagină. Mă izbește insistența artistului asupra cercurilor și sferelor, prezente mereu alături fără să se întrepătrundă. Întîrzii mai mult asupra plăcilor de teracotă Hommage à Paul Celan, toate prezentînd o fisură care le taie de-a curmezișul și, pe toate, două sfere mici alăturate, fără să se atingă. Parcă aud vorbele lui Wilhelm Fabini, citate în studiul introductiv, pe care Joachim Wittstock le-a preluat chiar din interviul luat de mine artistului acum 40 de ani: „Ca niște sfere se rostogolesc oamenii prin viață și din cauza formei lor rotunde desăvîrșite nu pot niciodată să se contopească total unii cu alții.“
Aici nu pot să nu aplaud ideea salutară a lui Joachim Wittstock de a pune în studiul său sculptura lui Fabini în relație cu poezia. Citate din marii scriitori ai lumii apar des în discuțiile purtate cu acesta. Rilke, Blaga, Andreas Gryphius, Kafka, Kazantzakis sînt pomeniți frecvent. M-a impresionat să aud că simțea profund poezia lui Georg Hoprich, care nu s-a bucurat niciodată de faima „poeților eroici“ din Aktionsgruppe Banat, deși el a suferit cu adevărat încarcerarea în acel regim și a murit spînzurîndu-se. N-am să înțeleg niciodată de ce poeții-eroi nu și-au promovat în Germania confrații mai vîrstnici rămași în țară, cum au făcut ungurii, cu mare succes, deși seniorii sași la care mă refer nu aveau la Revoluție decît 40-50 de ani, deci nici vorbă să fi fost „expirați“. Cel mai apreciat poet german din România, printre primii „repatriați“, rămîne indiscutabil sibianul Oskar Pastior, cel mai bătrîn și cel mai neangajat sau „angajat“ politic – judecata vă aparține –, care a fost și deportat, și informator. Nu știu ce m-a făcut să schimb vocea recunoștinței cu vocea revoltei. Dar mi-am amintit de Festivalul de la Sighișoara, de prieteniile care s-au legat acolo între români și germani, de poeziile lor, traduse și publicate în revistele românești, de premiile pe care le luau anual: cum ne citeam laolaltă, beam laolaltă, dansam laolaltă pînă la ziuă pe șlagărul care ni se urcase la cap, „Rasputin, Rasputin, the Russian sex-machine“. Mă gîndeam că n-o să înțelegeți ce legătură au „espérer“ și „expirer“ cu „nostalgia“. Dar ce mai contează acum?
Nora Iuga este scriitoare și traducătoare. Cea mai recentă carte publicată: mai drăguţ decît dostoievski, împreună cu Angela Baciu, Polirom, 2017.